Avancronica la Cupa Mondiala: Anglia

     Corespondenta din Toronto.
     Nici o echipa, cu exceptia Noii Zeelande, in 1987, nu s-a bucurat de un asemenea statut de super-favorita a Cupei Mondiale, precum selectionata Angliei, acum, inaintea inceperii celei de-a cincea editii a competitiei supreme a rugby-ului mondial.
Anglia a dominat rugby-ul mondial in ultimii patru ani


     Dupa esecul de la Cupa Mondiala din 1999, cand a pierdut in sferturile de finala, 21-44, in fata Africii de Sud, echipa Angliei a cunoscut o splendida aventura rugbystica, aflandu-se intr-un progres constant, avansand incet, dar sigur, catre varful ierarhiei mondiale. Englezii au dominat, net, in anii din urma, rugby-ul european, contestand, in acelasi timp, cu succes, suprematia celor trei mari puteri ale Emisferei Sudice.
     Recapituland rezultatele obtinute in intalnirile directe, disputate dupa Cupa Mondiala din 1999, constatam ca Anglia are un palmares pozitiv in fata tuturor celor trei reprezentate ale Sudului: patru meciuri si patru victorii in fata Australiei, 22-19 (2000), 21-15 (2001), 32-31 (2002), 24-14 (2003); doua meciuri, doua victorii in fata Noii Zeelande, 31-28 (2002) si 15-13 (2003); cinci meciuri, patru victorii si o infrangere in fata Africii de Sud, 13-18 (2000), 27-22 (2000), 25-17 (2000) 9-9 (2001) si 53-3 (2002).
     Acest bilant include prima victorie obtinuta impotriva selectionatei “Wallabies”, pe terenul acesteia, precum si prima victorie, dupa 30 de ani, repurtata impotriva All Blacks pe taram neo-zeelandez. Nici o alta selectionata europeana nu a fost capabila sa domine atat de clar si pe o perioada de cativa ani, toate cele trei natiuni din Emisfera Sudica.
     In plus, englezii si-au dovedit superioritatea si pe plan european, impunandu-se in fata marilor lor rivali de dincolo de Canalul Manecii: din cele sase partide sustinute impotriva Frantei, in perioada scursa de la Cupa Mondiala din 1999, Anglia a castigat patru, 15-9 (2000), 48-19 (2001), 25-17 (2003), 45-14 (2003), si a pierdut doua, 15-20 (2002) si 16-17 (2003).
     Care este explicatia acestei adevarate renasteri rugbystice care a condus la o surprinzatoare si rapida ascensiune a Angliei catre pozitia de lider mondial? Exista, desigur, mai multe, explicatii. Fara a avea pretentia de a intreprinde o analiza detaliata a evolutiei rugby-ului englez incepand cu anul 2000, voi incerca in continuare, sa trec in revista doar cativa dintre factori care, dupa parerea mea, au condus la suprematia formatiei “trandafirului” in perioada din urma.

Profesionismul – o influenta cruciala asupra rugby-ului englez


     Fara a minimaliza cu nimic calitatile si priceperea lui Woodward si ale staff-ului sau, trebuie subliniat faptul ca ei s-au bucurat de un mare avantaj fata de predecesorii lor care s-au aflat la conducerea echipei Angliei: introducerea profesionismului.
     Nu cred ca exagerez deloc, afirmand ca profesionismul a avut o contributie absolut hotaratoare la ascensiunea spectaculoasa a rugby-ului englez din ultimii ani.
     S-ar putea sa ma insel, dar, impresia mea este ca nici o alta natiune majora a rugby-ului nu a beneficiat de aparitia profesionismului in rugby, in 1995, intr-o mai mare masura decat Anglia. In ciuda faptului ca, trecerea la profesionism nu a fost usoara, multe echipe avand probleme financiare, rugby-ul englez a castigat enorm de pe urma acestui fenomen. Profesionismul a intarit in mod indiscutabil sportul cu balonul oval din Insula, creearea unui campionat national, reunind cele mai bune 12 formatii, concentrarea valorilor in cadrul acestor echipe de elita, transferarea a numerosi jucatori de valoare din Noua Zeelanda, Australia, Africa de Sud si Franta, toti acesti factori contribuind la ridicarea, in mod inevitabil, a nivelului campionatului englez.
     Unul dintre cele mai interesante si importante fenomene care a aparut in Anglia, ca rezultat direct al instaurarii profesionismului in rugby, a fost, dupa parerea mea, transferul responsabilitatii in ceea ce priveste formarea jucatorilor, de la Federatia engleza la noile cluburi.
     Din momentul aparitiei profesionismului, cluburile, devenite veritabile structuri economice si obligate sa se adapteze legii concurentei si competitivitatii, au fost nevoite sa caute si sa descopere jucatori, devenind astfel, responsabile pentru lansarea celor mai talentati rugbysti. In acest fel, Federatia engleza a fost “degrevata”, in mare parte, de un imens efort financiar, acela de a forma jucatori. In fata competitiei acerbe care domina rugby-ul mondial, cluburile au cautat sa devina din ce in ce mai competitive, trebuind astfel, sa se ocupe, in mod direct, de descoperirea si progresul tinerilor rugbysti, din randul carora vor apare marile “star”-uri ale acestui sport.

Woodward – un antrenor de clasa


     Profesionismul nu este, insa, singura explicatie a succesului rugby-ului englez. Fara manageri si tehnicieni capabili sa inteleaga directia corecta catre care trebuie ghidat rugby-ul, si sa implementeze dificilul proces de tranzitie de la amatorism la profesionism, totul ar fi fost in zadar. Indiscutabil, Federatia Engleza a avut oamenii potriviti pentru a reusi intr-o intreprindere de asemenea anvergura, iar Clive Woodward a fost si este unul dintre acestia.
     Pe buna dreptate, el este considerat, la momentul actual,drept unul dintre cei mai valorosi antrenori de rugby din lume. Venit la carma echipei in 1997, nereusind sa se impuna la Cupa Mondiala din 1999, ceea ce a constituit un insucces, continuand, insa, cu ambitie si pricepere procesul de recladire si consolidare a selectionatei “Albion-ului”, performanta lui Woodward in fruntea echipei nationale a tarii sale este demna de toata admiratia.
     In martie 2001, el si-a declarat foarte limpede scopul: “Vreau ca Anglia sa fie cea mai buna echipa din lume. Singura mea ambitie este ca Anglia se devina Numarul 1 in lume.” Iar mai departe, a (re)definit conditia realizarii acestui scop: “Pentru a realiza aceasta, trebuie sa fim capabili sa ne adaptam oricarui stil. Cuvantul-cheie este varietatea.” Si iata ca, tocmai in aceasta formidabila capacitate de a-si adapta maniera de joc in functie de stilul adversarului pe care il are in fata consta marea forta a echipei Angliei.
     Fara indoiala, Woodward se afla, in momentul de fata, intr-o postura fericita pentru orice antrenor. El este singurul antrenor care, la ora actuala, isi poate oferi luxul de a alinia, in orice moment, doua echipe de valoare apropiata! Sa dispui de un lot de 40 de jucatori, pe care ii poti arunca oricand in lupta, in fata oricarui adversar, trebuie sa recunoastem, este un mare avantaj pentru un antrenor a carui ambitie declarata este de a castiga Cupa Mondiala. Nici Eddie Jones, nici John Mitchell, nici Bernard Laporte, si cu atat mai putin Rudolf Straueli, nu se pot lauda cu o asemenea rezerva de jucatori de valoare.
     Si nu as vrea sa inchei aceste randuri despre antrenorul englez, fara a pomeni un factor a carui importanta in succesul rugby-ului englez nu poate fi ignorata, si anume: rabdarea si intelepciunea Federatiei Engleze, care a acceptat cu stoicism unele infrangeri de-a dreptul umilitoare ( 0-76 cu Australia si 22-64 cu Noua Zeelanda, ambele in 1998), nu a cedat tentatiei de a obtine rezultate de moment in locul dezvoltarii unei strategii pe termen lung, si l-a pastrat la conducerea echipei pe Clive Woodward.
     In Noua Zeelanda, Australia sau Africa de Sud, o infrangere catastrofala, de proportiile celei de la Brisbane (0-76 !) ar fi condus, mai mult ca sigur, la demiterea antrenorului echipei nationale. Conducatorii Federatiei Engleze insa, si-au pastrat increderea in Woodward si in capacitatea sa de a (re)cladi o echipa nationala puternica, capabila sa atace cu sanse apreciabile, Cupa Mondiala din acest an. Dupa cum s-a vazut pana acum increderea Federatiei a fost rasplatita, Anglia ajungand intr-adevar, Numarul 1 in lume!

Trei momente definitorii ale evolutiei Angliei


     Echipa Angliei are nenumarate calitati care au propulsat-o in varful ierarhiei mondiale: gramada puternica, treisferturi penetrante, viteza, defensiva solida etc.. Exista, insa, dupa parerea mea, trei momente petrecute in “aventura” de la Antipozi din aceasta vara, care definesc forta deosebita a selectionatei lui Clive Woodward.
     Primul, in meciul de la Wellington, impotriva Noii Zeelande. Cand Dallaglio si Back au fost eliminati, englezii au rezistat in 13 jucatori impotriva faimosilor All Blacks, neprimind nici un punct! Faptul ca ei au tinut piept neo-zeelandezilor care atacau dezlantuit, exercitand o presiune deosebita chiar pe linia butului, faptul ca au rezistat, cu brio, avand o gramada de sase jucatori, lipsita de doi componenti ai liniei a treia, toate acestea spun foarte multe despre valoarea echipei!
     Al doilea moment s-a inregistrat la Melbourne, in victoria repurtata in fata Australiei. Dupa un balon castigat in tuse, gramada engleza a realizat un mol penetrant de aproape 40 de metri, impingandu-I pe campionii mondiali pana in apropierea liniei de eseu! Aceasta splendida si implacabila revarsare a “mareei albe” a reprezentat o exceptionala demonstratie de forta a gramezii, Martin Johnson si ai sai dovedind tuturor scepticilor ca echipa “trandafirului” poseda, intr-adevar, cea mai puternica inaintare din lume.
     In sfarsit, cele trei eseuri marcate pe Telstra Dome, de Greenwood, Tindall si Cohen, au redus la tacere criticile, nefondate, care ii acuzau pe englezi ca sunt exponentii unui joc plicticos si fara inspiratie, bazat mai ales pe efortul gramezii.
     Aceste trei momente reflecta, poate mai clar decat cifrele statisticilor, nivelul echipei si valoarea jucatorilor ce o alcatuiesc.
     Si, pomenind de valoarea jucatorilor, nu putem incheia fara cateva cuvinte despre Jonny Wilkinson. “Uvertura” de la Newcastle ocupa un loc special in echipa Angliei. Urmand aceeasi traiectorie ascendenta ca si selectionata engleza, Wilkinson a progresat continuu, remarcandu-se, in primul rand, prin consistenta jocului de picior si prin precizia transformarilor. Nu de putine ori, calitatile sale de transformeur au inclinat balanta victoriei in favoarea echipei sale.
     Un exemplu semnificativ l-a constituit meciul cu Noua Zeelanda, castigat cu 15-13, si in care precizia lui Wilkinson a facut diferenta, el marcand toate cele 15 puncte, in timp ce, adversarul sau direct, Carlos Spencer a ratat 4 lovituri de pedeapsa! Este de asteptat ca la Cupa Mondiala, “Numarul 10” sa fie tinta placajelor adversarilor care vor incerca sa contreze jocul englezilor prin anihilarea, in primul rand, a “dirijorului” Wilkinson. Daca vor reusi sau nu, asta ramane de vazut.
     Evident, autoritatea cu care englezii au dominat rugby-ul mondial in ultimii ani nu garanteaza in mod automat un succes la Cupa Mondiala. Timp de aproape patru ani, Anglia s-a impus in arena internationala prin consistenta nivelului de joc, si, in mod logic, este considerata marea favorita a Turneului. Surprizele nu sunt insa, excluse, asa incat ar fi suficient ca o alta echipa sa se dovedeasca, timp de doar 80 de minute, mai buna decat selectionata Albion-ului, pentru ca toate pronosticurile si calculele book-maker-ilor sa ramana doar o amintire.