Australia: Izgonirea din “Eden”

     Corespondenta din Toronto.
     All Blacks au “ferecat” portile “Eden”-ului rugbystic din Auckland, in fata “Cangurilor” australieni, castigand cu 21-17, si reusind astfel sa readuca, dupa o (prea) lunga asteptare de 5 ani, Cupa Lordului Bledisloe, inapoi pe tarmul neo-zeelandez al Marii lui Tasman.
Noua Zeelanda – defensiva la inaltime!


     Acest meci a fost, fara indoiala, cel mai bun al actualei editii a Turneului celor 3 Natiuni. Prima repriza, mai ales, a reprezentat un spectacol rugbystic de clasa, impresionand, in primul rand, prin formidabila descatusare de energie, prin ritmul extrem de ridicat si viteza de joc. Noua Zeelanda si Australia au aratat, prin evolutia de la Auckland, ca se apropie, pas cu pas, de o forma care le va permite sa atace, cu sanse apreciabile, titlul mondial la competitia care va incepe in octombrie.
     All Blacks au meritat, cu prisosinta, victoria, existand, dupa parerea mea, doi factori majori care au facut diferenta si au determinat victoria gazdelor: defensiva exceptionala si calitatea jocului liniei de treisferturi.
     Rueben Thorne si colegii sai s-au aparat extraordinar, in special, in ultimele 10-15 minute cand “Wallabies” au exercitat o presiune sufocanta prin gramezi si tuse jucate la doar cativa metri de butul neo-zeelandez. Organizarea defensiva a fost ireprosabila, iar placajele, absolut teribile! Au existat faze in care purtatorul de balon, sub impactul placajului, a fost impins cativa metri inapoi, rezultatul fiind destabilizarea platformei de atac a australienilor.
     Si pomenind de aparare, se cuvine laudata performanta lui Thorne din finalul meciului, cand, sub presiunea “prinzatorilor” australieni, capitanul „All Blacks” a reusit sa castige trei mingi decisive in tuse, este adevarat, pe repunerea proprie, anuland astfel sansele oaspetilor de a declansa atacuri care in acele momente cruciale ar fi fost , cu siguranta, foarte periculoase.
     In ceea ce priveste ofensiva, cele doua eseuri marcate de Howell au fost rezultatul unor splendide faze de atac. Prima incercare a pornit de la un contraatac lansat de Muliaina, dupa receptionarea unei imprecise lovituri de picior a lui Larkham, continuat de excelentul Mealamu, care i-a depasit pe Panoho si Waugh, oferindu-i o pasa perfecta lui Howell.
     Faza celui de-al doilea eseu a fost declansata de inepuizabilul Jerry Collins, care a recuperat balonul in urma unei aglomerari, i-a pasat lui Spencer a carui lovitura de urmarire, foarte bine plasata, a fost concretizata de fostul campion scolar de sprint al Noii Zeelande, care l-a depasit cu usurinta pe nefericitul Elton Flatley.
     Evident, John Mitchell poate fi multumit de bilantul echipei sale care a castigat, neanvinsa, atat Turneul celor 3 natiuni cat si Cupa Bledisloe! „All Blacks” au aratat un progres continuu de la meci la meci, impunandu-se in fata celor doua mari rivale, Australia si Africa de Sud. Marea satisfactie o reprezinta linia de treisferturi al carei nivel actual o recomanda ca una dintre cele mai bune din lume, cel putin in momentul de fata. Umaga si Mauger alcatuiesc o pereche de centri solida si agresiva in aparare, oportunista in atac, exploatand orice slabiciune, cat de mica, a defensivei adverse. Aripile Howell si Rokocoko, precum si fundasul Muliaina completeaza perfect o linie de treisferturi exploziva, rapida si penetranta. La „uvertura”, Spencer a alternat lucrurile bune cu cele mai putin bune, inscriind 11 puncte, aratandu-se insa imprecis in jocul de picior si gresind in faza premergatoare eseului lui George Smith.
     In privinta gramezii, linia a treia Thorne-Collins-McCaw a iesit in evidenta prin prezenta in toate fazele jocului, exceland in aglomerari si in executarea unor placaje necrutatoare. Punctul slab al neo-zeelandezilor l-a constituit, din nou, tusa. Repunerile lui Mealamu au fost, in general, nesigure, iar Jack si Williams nu au reusit sa conteste suprematia oaspetilor in acest sector al jocului. Dupa cum s-a vazut in partida de la Auckland, All Blacks pot castiga meciuri in care sunt dominati in tuse, dar, aceasta nu-l poate linisti, totusi, pe John Mitchell. Tusa reprezinta un moment mult prea important al jocului pentru ca antrenorul neo-zeelandez sa poata fi multumit de evolutia de pe Eden Park.

Australia – in revenire de forma


     De cealalta parte, australienii au aratat un progres vizibil fata de evolutiile anterioare. Gramada a evoluat bine, atat in fazele fixe cat si in joc deschis, iar Giffin, Vickerman si Sharpe au dominat clar tusa castigand, daca nu ma insel, trei-patru mingi pe repunerea adversa. De altfel, tusa si evolutia flancherilor George Smith si Phil Waugh, au constituit punctele forte al oaspetilor. Din pacate, “cangurii” au comis prea multe greseli, pierzand baloane importante in aglomerari, ei nereusind sa concretizeze momentele de presiune din finalul meciului. Este adevarat, insa, ca atacurile lor furibunde s-au lovit de o aparare de fier care a acoperit foarte bine toate zonele terenului, necedand decat o singura data, la eseul inscris de Smith in ultimele minute ale partidei.
     Stephen Larkham, al carui joc de picior a fost departe de a fi perfect, s-a aratat, totusi, in revenire de forma. El si-a demonstrat clasa in cateva actiuni in care a fost pe punctul de a depasi apararea adversa, dar, mai ales, in faza din minutul18, cand, recuperand o minge inalta, chiar langa linia de tusa, l-a fentat pe Rokocoko, iesind cu eleganta dintr-o faza foarte dificila.
     Chiar dace nu are consistenta lui Jonny Wilkinson, australianul ramane, in opinia mea, cel mai complet mijlocas la deschidere din lume. Daca Larkham va reusi sa atinga forma sa obisnuita, imbinand precizia loviturilor de picior cu creativitatea si varietatea atacurilor la mana, atunci jocul australienilor va castiga enorm in planul calitatii si eficientei.
     Linia de treisferturi a etalat un nivel de joc in continua crestere, Sailor si Tuqiri intercalandu-se deseori in centrul liniei de atac, mentinand sub presiune apararea gazdelor, in timp ce Matt Rogers a dovedit ca poate deveni un centru redutabil, capabil sa joace la fel de bine ambele faze, de atac si aparare.
     Evident, pierderea Cupei Bledisloe nu a avut darul de multumi pe nimeni in Australia, nici pe jucatori, nici pe antrenori si nici pe suporteri. In ciuda acestor esecuri, evolutia echipei lui Eddie Jones in meciul de pe Eden Park, a aratat ca aceasta poseda inca resursele necesare pentru a se ridica la nivelul cerut de statutul unei campioane mondiale.
     In ce masura, insa, aceste resurse vor fi suficiente pentru apararea cu succes a titlului mondial, aceasta ramane de vazut.