APARIȚIE EDITORIALĂ: Deși a plecat în „Lumea de dincolo”, profesorul Valeriu Irimescu i-a reunit pe oamenii „Micii Ovalii” / VIDEO
De Marian Burlacu, 08 Apr. 2026
Lansarea cărții „Misterul Irimescu rămâne nedezlegat” a reunit pentru câteva ore pe o parte dintre oamenii „Micii Ovalii”, așa cum îmi place să denumesc lumea rugby-ului românesc. Scrisă de ziaristul româno-britanic Chris Thau, fost director de comunicare al World Rugby, lucrarea reprezintă și un omagiu adus celui care a fost un rugbyst de valoare europeană și mondială, respectiv antrenorului de geniu Valeriu Irimescu (1940-2026), care, din nefericire, s-a stins din viață luna trecută. Editată sub egida Fundației pentru Formarea și Educarea prin Sport a Tinerilor (FEST), Lucrarea a fost lansată marți, 7 aprilie 2026, la Muzeul Sportului din București. La eveniment au fost prezenți Chris Thau, George Straton, președinte de onoare FEST și fost președinte al FR de Rugby (FRR), Mihai Covaliu, președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român (COSR), Alin Petrache, președintele FRR și fost președinte COSR, Mirela Irimescu, fiica lui Valeriu Irimescu, foști internaționali de rugby, antrenori, oameni de sport, ziariști. (Foto: Marian Burlacu)
Au fost prezenți la eveniment foști mari internaționali de rugby ai României, oameni care au învins Franța, Scoția, Italia, Țara Galilor, unii dintre aceștia trecând de 90 de ani. Îi voi aminti pe Costel Stănescu, Gheorghe Dragomirescu, Mircea Iliescu, Mircea Paraschiv, Marin Ionescu, Dumitru Alexandru, Mircea Muntean, Mircea Ortelecan, Ioan Bucan, Petrică Motrescu, Peter Ianusevici, Mihai Bucos, Sorin Fuicu, Victor Marinescu, Alexandru Marin, Florea Opriș, Gheorghe Varga, Adrian Lungu, Laurențiu Codoi, Iulian Dumitraș, Ștefan Demici... Și lista a fost mult mai mare. De asemenea, au asistat la lansare și alți oameni de rugby, dar și de sport, putând fi amintiți Florian Dudu, Traian Moldoveanu, Alexandru Pavlovici, Nicolae Șișiu, George Milca, Pierre de Hillerin, fostul director al Centrului de Cercetare pentru Problemele Sportului, președintele FEST, Dumitru Mihalache, fost președinte al Federației Române de Rugby, Florentin Marinescu, președintele Federației Române de Arte Marțiale, Jean Garabet, fost secretar general al Federației Române de Rugby, ziariștii Emanuel Fântâneanu, Geo Raețchi, Octavian Pescaru și Alex Roman, ultimul făcând oficiul de „crainic” al lansării.
În alocuțiunea rostită, Alin Petrache a subliniat rolul jucat de Valeriu Irimescu în consacrarea definitivă a României ca o națiune importantă a sportului cu balonul oval.
Mihai Covaliu a remarcat faptul că rugby-ul rămâne un joc sportiv major în familia olimpică din țara noastră.
În timp ce George Straton a povestit cum l-a convins pe Chris Thau să scrie această carte despre Irimescu.
De asemenea, Chris Thau a subliniat că Valeriu Irimescu rămâne un mare mister fiindcă nimeni n-a reușit să-l cunoască în totalitate.
Nu în ultimul rând, Mirela Irimescu și-a exprimat bucuria de a-i reîntâlni pe cei care au fost colegii sau elevii tatălui său, cel de care a fost și este atât de mândră,
Lansarea cărții „Misterul Irimescu rămâne nedezlegat” a fost organizată de Asociația Internaționalilor Români de Rugby (AIRR / președinte: Marin Ionescu), Federația Română de Rugby (FRR / președinte: Alin Petrache, secretar general: Florin Matei), Fundația pentru Formarea prin Sport a Tinerilor (FEST / președinte fondator: George Straton, președinte: Pierre de Hillerin) și Muzeul Sportului (director: Valentina Mălîia).
VALERIU IRIMESCU s-a născut în 3 noiembrie 1940, la Bucureşti. La 10 ani a făcut cunostință cu rugby-ul, fiind sfătuit de tatăl său, Vladimir Irimescu, un binecunoscut inginer grivițean și un pasionat de sportul cu balonul oval. S-a format ca jucător la Asociaţia Sportivă Locomotiva Grivița Roșie, sub îndrumarea antrenorului Tudor George (Ahoe).
Promovat în echipa de seniori a aceluiași club (antrenori Gheorghe Pârcălăbescu și Viorel Morariu), a obținut cu aceasta 6 titluri de campion național (1959, 1960, 1962, 1966, 1967, 1970) în perioada 1958-1970. În 1964, a devenit campion al Europei, după ce Grivița Roșie s-a impus cu 10-0, în finala Cupei Campionilor Europeni, în fața campioanei Franței, echipa Stade Montois Mont-de Marsan.
Ca jucător s-a specializat ca jucător din linia de trei sferturi, evoluând îndeosebi fundaș. S-a remarcat, de asemenea, și ca un bun executant al loviturilor de țintă (penalități și transformări de eseu) și al loviturilor de picior căzute (dropgoluri). De asemenea, a impresionat prin jocul său elegant și eficace, prin precizia și siguranța execuțiilor sale.
VALERIU IRIMESCU a debutat la 19 ani în echipa de seniori a României. Și a făcut-o în 5 iunie 1960, când naționala noastră a învins cu 11-5 Franța.
Iată meciurile disputate de acesta pentru naționala de seniori:
1960: 11-5 cu Franța;
1961: 24-6 cu Polonia, 19-12 cu Cehoslovacia, 27-0 cu RD Germană, 5-5 cu Franța;
1962: 11-6 cu Cehoslovacia, 25-5 cu RD Germană, 26-6 cu Polonia, 14-6 cu Italia, 3-0 cu Franța;
1963: 6-6 cu Franța;
1964: 6-9 cu Franța;
1965: 9-8 cu RF Germania, 3-8 cu Franța;
1966: 9-9 cu Cehoslovacia, 3-0 cu Italia, 3-9 cu Franța;
1967: 24-3 cu Italia, 46-6 cu Portugalia, 28-3 cu Polonia, 27-5 cu RF Germania, 11-3 cu Franța;
1968: 17-3 cu Cehoslovacia, 18-9 cu Cehoslovacia, 15-14 cu Franța;
1969: 40-11 cu Polonia, 6-3 cu RF Germania, 42-6 cu Cehoslovacia, 14-9 cu Franța;
1970: 14-3 cu Italia, 3-14 cu Franța;
1971: 12-31 cu Franța.
Cu echipa României, a câștigat, ca jucător, Cupa Europeană a Națiunilor în 1969, respectiv ca antrenor Campionatul European FIRA în 1975, 1977, 1981 și 1983.
A contribuit la seria de 25 de meciuri fără eșec ale României, între mai 1959 și noiembrie 1964. Ceea ce constituie un record mondial.
În anul 1970, a plecat în Franța, activând ca jucător la echipele Paris Université Club (PUC) și Sporting Club D’Angoulême. În această perioadă a evoluat și pentru selecționata Parisului într-un meci contra aceleai a Londrei.
Revenit în țară, Valeriu Irimescu a fost numit antrenor federal, funcție pe care a ocupat-o până în 1986. A demisionat după acel 0-60 cu Irlanda, de la Dublin, în funcție fiind numit Dumitru Mihalache.
Între 1986 și 1988 a fost antrenor al Politehnicii Iași, alături de Clement Nemesniciuc.
Între 1974 și 1991, a fost vicepreședinte al Federației Internaționale de Rugby Amator (FIRA).
La începutul anilor 90, a fost din nou antrenor federal, contribuind la obținerea singurei victorii a României cu Franța în deplasare: 12-6 la Auch.
A fost prezent la Cupa Mondială din 1991, alături de echipa României, însă din postura de translator...
În 1991, a revenit în Franța, pregătind pe SO Millau, AS Eymet, Toulouse AC și US Metro Paris. La ultima grupare a activat și din postura de consilier tehnic. A revenit în România în 2001.
A participat ca lector la aproape toate cursurile de formare antrenori din Europa.
A fost membru al Comisiei Tehnice FIRA, iar din 2006 a devenit și membru al Comisiei Tehnice a FRR.
În 2007 a devenit membru al Clubului Seniorilor din România, iar din anul 2008 este președintele de onoare al Asociației Internaționalilor de Rugby din România (AIRR).
I s-au acordat titlurile de Maestru Emerit al Sportului și Antrenor Emerit.
CARTEA „OMUL MIRCEA RUSU” SE POATE COMANDA DE LA LINK-UL URMĂTOR:
https://www.rs.ro/carti-despre-sport-186/omul-mircea-rusu-3167.html?cs=12394023&utm_source=rugby&utm_medium=banner&utm_campaign=minilibrarie
În finalul cărții „Misterul Irimesc rămâne nedezlegat”, Chris Thau a scris următoarele sub titlul „Irimescu fără Irimescu”: Cu excepția câtorva scurte paragrafe preluate dintr-un interviu cu Valeriu Irimescu, semnat de zia ristul Dimitrie Calimachi, la sfârșitul anului 1968, când acesta fusese votat jucătorul anului, interviu în care „Jiri”, cum fusese poreclit de prieteni și admiratori, descrie câteva momente mai importante ale carierei la clubul „Locomotiva Grivița Roșie”, majoritatea contribuțiilor la acest volum o formează comentariile și părerile celor care l-au cunoscut îndeaproape, în majoritate foștii jucători ai „Generației de Aur”, precum și cele ale autorului, care l-a cunoscut îndeaproape pe marele antrenor.
Deși de-a lungul timpului am discutat cu el diverse aspecte ale vieții și mai ales ale carierei sale, n-am reușit să strâng într-un tot unitar și coerent filozofia sa de joc, în special după a doua sa revenire din Franța, unde a petrecut mai mulți ani ca antrenor, după 1991. Lucrul care m-a determinat să mă lansez în această aventură „literară” a fost o discuție banală cu câțiva dintre foștii săi jucători de rugby mai tineri ai generației actuale, care și-au confesat ignoranța în momentul în care cineva i-a pronunțat numele. „Irimescu! Cine a fost Irimescu, dom’le?”, a întrebat unul dintre ei, curios. Inițial am fost surprins, chiar jenat de ignorața lor. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, marele jucător și antrenor nu trăiește decât în memoria colectivă a celor care l-au admirat ca jucător și divinizat ca antrenor. Pentru ceilalți, e doar un nume. Așa am început! Am luat contactul cu mai mulți din foștii săi jucători, care m-au sprijinit cu entuziasm. Mircea Paraschiv, Gheorghe Dumitru, Peter Ianusievici, Mihai Bucos, Petre Motrescu, Șefan Constantin, Laurențiu Constantin, Hary Dumitraș, Vasile Ion, Florin Opriș, Sandu Rădulescu, Viorel Onuțu, ca să menționez doar pe câțiva dintre cei care m-au ajutat și cărora le mulțumesc.
Recitind una dintre puținele cărți dedicate rugbyului, apărute în limba română, „Cei 15 din Carpați”, scrisă de ziariștii Dimitrie Calimachi și Geo Raețchi și publicată în 1981, când Va leriu Irimescu mai era încă antrenor federal, am dat de un paragraf care definește filozofia sa de joc. Irimescu intuise că misterul rugbyului este ascuns în spiritul jocului. „Totul depinde de educație”, spunea Irimescu despre rugby, jocul vieții sale: „Din punctul de vedere al concepției de joc, rugbyul nu e mai dur nici ca fotbalul, nici ca hocheiul pe gheață, pentru a mă referi doar la două sporturi de echipă. E poate mai bărbătesc, dar nu în sensul peiorativ al cuvântului. Uneori poate deveni brutal, chiar violent. Duritatea sau neduritatea unui meci de rugby depinde exclusiv de educație. Dacă rugbystului începător i s‐a inoculat de la început spiritul de fair‐play, atunci totul va fi perfect; el va juca toată viața corect, ca un gentleman (îmi iau permisiunea de a folosi doi termeni englezești, având în vedere originea britanică a sportului cu balonul oval)”.
Cine este Christian H. Thau? Iată prezentarea pe care și-a făcut-o autorul chiar la începutul cărții pe care i-a dedicat-o lui Valeriu Irimescu:
„Am început să joc rugby din întâmplare, atunci când antrenorul Cornel Munteanu, care domina Stadionul Tineretului, așa cum se numea pe atunci, cu vocea sa puternică și autoritară, ne-a convins pe mine și pe prietenul meu Mihai Oroveanu, să trecem de la secția de atletism a Clubului Sportiv Școlar, unde aruncam cu ciocanul și discul, la secția de rugby, care se antrena pe un teren adiacent. Nu știam atunci că făceam un pas care avea să-mi marcheze viața pentru totdeauna. A trecut mult timp de atunci, și acum, la peste 60 de ani petrecuți în lumea idiosincratică a rugbyului, îmi dau seama că a fost probabil decizia cu cele mai importante consecințe din viața mea. Am continuat să joc, schimbând câteva cluburi, la început Progresul București, apoi Politehnica, și apoi, târziu, la Farul Constanța, în așa-zisa echipă de Cupă, când numeroșii internaționali erau chemați la lot.
Mai târziu, în Anglia, am încercat să devin antrenor, am făcut chiar și un curs de antrenori la Bisham Abbey, dar mi-am dat seama că, deși generoasă și complexă, meseria de antrenor nu era pentru mine. Pur și simplu nu aveam timp. Ca antrenor trebuia să fiu cu echipa la sfârșit de săptămână, ori eu lucram foarte des în weekend. Una dintre cele două trebuia să cedeze! Dar nu m-am lăsat sau, mai bine zis, sportul nu m-a lăsat, și am continuat să mă ocup de rugby ca jurnalist și fotograf sau chiar reporter de radio și televiziune, în mare măsură datorită evoluției tot mai promițătoare a echipei României, care, condusă de Irimescu, devenise o forță europeană, fiind una dintre cele 16 echipe invitate la prima Cupă Mondială din 1987.
Apariția Cupei Mondiale a fost un punct de cotitură în istoria rugbyului și a vieții mele. Îmi aduc aminte că într-o zi, la Sydney, în Australia, Keith Rowlands, un fost internațional galez și Leu Britanic, care pe atunci îndeplinea funcția de Secretar al Federației Internaționale (IRFB), mi-a făcut o ofertă pe care nu am putut s-o refuz! Doream oare să lucrez alături de el ca ofițer de presă la viitoarea Cupă Mondială, care era programată pentru 1995, în Africa de Sud?
Așa am devenit Ofițer de Presă la RWC 1995, după care am preluat și rolul de Director de Comunicare al Federației Internaționale (IRFB), care pe atunci se mutase de la Londra la Bristol. O descriere simplă a acestui moment din viata mea a fost „Am sărit din lac în puț”, deși nu evocă exact imensitatea problemelor cu care m-am confruntat, dintre care trecerea rugbyului la profesionism s-a dovedit cea mai dificilă. Foarte curând a trebuit să aleg din nou, între activitatea de Director de Comunicații al Cupei Mondiale din 1999 și cea de Ofițer de Presă al Federației (WRU) aflată în acel moment în conflict cu principalele cluburi, ca să nu mai vorbesc de construcția stadionului nou care, în sine, era o nouă aventură, cel puțin la fel de dificilă ca și celelalte două de mai înainte. Totul a mers așa până în 2015, când după Cupa Mondială, m-am retras definitiv, la Penarth, în Țara Galilor, unde locuiam de mai mulți ani și unde am devenit secretar al clubului de rugby din localitate”.
Au fost prezenți la eveniment foști mari internaționali de rugby ai României, oameni care au învins Franța, Scoția, Italia, Țara Galilor, unii dintre aceștia trecând de 90 de ani. Îi voi aminti pe Costel Stănescu, Gheorghe Dragomirescu, Mircea Iliescu, Mircea Paraschiv, Marin Ionescu, Dumitru Alexandru, Mircea Muntean, Mircea Ortelecan, Ioan Bucan, Petrică Motrescu, Peter Ianusevici, Mihai Bucos, Sorin Fuicu, Victor Marinescu, Alexandru Marin, Florea Opriș, Gheorghe Varga, Adrian Lungu, Laurențiu Codoi, Iulian Dumitraș, Ștefan Demici... Și lista a fost mult mai mare. De asemenea, au asistat la lansare și alți oameni de rugby, dar și de sport, putând fi amintiți Florian Dudu, Traian Moldoveanu, Alexandru Pavlovici, Nicolae Șișiu, George Milca, Pierre de Hillerin, fostul director al Centrului de Cercetare pentru Problemele Sportului, președintele FEST, Dumitru Mihalache, fost președinte al Federației Române de Rugby, Florentin Marinescu, președintele Federației Române de Arte Marțiale, Jean Garabet, fost secretar general al Federației Române de Rugby, ziariștii Emanuel Fântâneanu, Geo Raețchi, Octavian Pescaru și Alex Roman, ultimul făcând oficiul de „crainic” al lansării.
În alocuțiunea rostită, Alin Petrache a subliniat rolul jucat de Valeriu Irimescu în consacrarea definitivă a României ca o națiune importantă a sportului cu balonul oval.
Mihai Covaliu a remarcat faptul că rugby-ul rămâne un joc sportiv major în familia olimpică din țara noastră.
În timp ce George Straton a povestit cum l-a convins pe Chris Thau să scrie această carte despre Irimescu.
De asemenea, Chris Thau a subliniat că Valeriu Irimescu rămâne un mare mister fiindcă nimeni n-a reușit să-l cunoască în totalitate.
Nu în ultimul rând, Mirela Irimescu și-a exprimat bucuria de a-i reîntâlni pe cei care au fost colegii sau elevii tatălui său, cel de care a fost și este atât de mândră,
Lansarea cărții „Misterul Irimescu rămâne nedezlegat” a fost organizată de Asociația Internaționalilor Români de Rugby (AIRR / președinte: Marin Ionescu), Federația Română de Rugby (FRR / președinte: Alin Petrache, secretar general: Florin Matei), Fundația pentru Formarea prin Sport a Tinerilor (FEST / președinte fondator: George Straton, președinte: Pierre de Hillerin) și Muzeul Sportului (director: Valentina Mălîia).
VALERIU IRIMESCU s-a născut în 3 noiembrie 1940, la Bucureşti. La 10 ani a făcut cunostință cu rugby-ul, fiind sfătuit de tatăl său, Vladimir Irimescu, un binecunoscut inginer grivițean și un pasionat de sportul cu balonul oval. S-a format ca jucător la Asociaţia Sportivă Locomotiva Grivița Roșie, sub îndrumarea antrenorului Tudor George (Ahoe).
Promovat în echipa de seniori a aceluiași club (antrenori Gheorghe Pârcălăbescu și Viorel Morariu), a obținut cu aceasta 6 titluri de campion național (1959, 1960, 1962, 1966, 1967, 1970) în perioada 1958-1970. În 1964, a devenit campion al Europei, după ce Grivița Roșie s-a impus cu 10-0, în finala Cupei Campionilor Europeni, în fața campioanei Franței, echipa Stade Montois Mont-de Marsan.
Ca jucător s-a specializat ca jucător din linia de trei sferturi, evoluând îndeosebi fundaș. S-a remarcat, de asemenea, și ca un bun executant al loviturilor de țintă (penalități și transformări de eseu) și al loviturilor de picior căzute (dropgoluri). De asemenea, a impresionat prin jocul său elegant și eficace, prin precizia și siguranța execuțiilor sale.
VALERIU IRIMESCU a debutat la 19 ani în echipa de seniori a României. Și a făcut-o în 5 iunie 1960, când naționala noastră a învins cu 11-5 Franța.
Iată meciurile disputate de acesta pentru naționala de seniori:
1960: 11-5 cu Franța;
1961: 24-6 cu Polonia, 19-12 cu Cehoslovacia, 27-0 cu RD Germană, 5-5 cu Franța;
1962: 11-6 cu Cehoslovacia, 25-5 cu RD Germană, 26-6 cu Polonia, 14-6 cu Italia, 3-0 cu Franța;
1963: 6-6 cu Franța;
1964: 6-9 cu Franța;
1965: 9-8 cu RF Germania, 3-8 cu Franța;
1966: 9-9 cu Cehoslovacia, 3-0 cu Italia, 3-9 cu Franța;
1967: 24-3 cu Italia, 46-6 cu Portugalia, 28-3 cu Polonia, 27-5 cu RF Germania, 11-3 cu Franța;
1968: 17-3 cu Cehoslovacia, 18-9 cu Cehoslovacia, 15-14 cu Franța;
1969: 40-11 cu Polonia, 6-3 cu RF Germania, 42-6 cu Cehoslovacia, 14-9 cu Franța;
1970: 14-3 cu Italia, 3-14 cu Franța;
1971: 12-31 cu Franța.
Cu echipa României, a câștigat, ca jucător, Cupa Europeană a Națiunilor în 1969, respectiv ca antrenor Campionatul European FIRA în 1975, 1977, 1981 și 1983.
A contribuit la seria de 25 de meciuri fără eșec ale României, între mai 1959 și noiembrie 1964. Ceea ce constituie un record mondial.
În anul 1970, a plecat în Franța, activând ca jucător la echipele Paris Université Club (PUC) și Sporting Club D’Angoulême. În această perioadă a evoluat și pentru selecționata Parisului într-un meci contra aceleai a Londrei.
Revenit în țară, Valeriu Irimescu a fost numit antrenor federal, funcție pe care a ocupat-o până în 1986. A demisionat după acel 0-60 cu Irlanda, de la Dublin, în funcție fiind numit Dumitru Mihalache.
Între 1986 și 1988 a fost antrenor al Politehnicii Iași, alături de Clement Nemesniciuc.
Între 1974 și 1991, a fost vicepreședinte al Federației Internaționale de Rugby Amator (FIRA).
La începutul anilor 90, a fost din nou antrenor federal, contribuind la obținerea singurei victorii a României cu Franța în deplasare: 12-6 la Auch.
A fost prezent la Cupa Mondială din 1991, alături de echipa României, însă din postura de translator...
În 1991, a revenit în Franța, pregătind pe SO Millau, AS Eymet, Toulouse AC și US Metro Paris. La ultima grupare a activat și din postura de consilier tehnic. A revenit în România în 2001.
A participat ca lector la aproape toate cursurile de formare antrenori din Europa.
A fost membru al Comisiei Tehnice FIRA, iar din 2006 a devenit și membru al Comisiei Tehnice a FRR.
În 2007 a devenit membru al Clubului Seniorilor din România, iar din anul 2008 este președintele de onoare al Asociației Internaționalilor de Rugby din România (AIRR).
I s-au acordat titlurile de Maestru Emerit al Sportului și Antrenor Emerit.
CARTEA „OMUL MIRCEA RUSU” SE POATE COMANDA DE LA LINK-UL URMĂTOR:
https://www.rs.ro/carti-despre-sport-186/omul-mircea-rusu-3167.html?cs=12394023&utm_source=rugby&utm_medium=banner&utm_campaign=minilibrarie
În finalul cărții „Misterul Irimesc rămâne nedezlegat”, Chris Thau a scris următoarele sub titlul „Irimescu fără Irimescu”: Cu excepția câtorva scurte paragrafe preluate dintr-un interviu cu Valeriu Irimescu, semnat de zia ristul Dimitrie Calimachi, la sfârșitul anului 1968, când acesta fusese votat jucătorul anului, interviu în care „Jiri”, cum fusese poreclit de prieteni și admiratori, descrie câteva momente mai importante ale carierei la clubul „Locomotiva Grivița Roșie”, majoritatea contribuțiilor la acest volum o formează comentariile și părerile celor care l-au cunoscut îndeaproape, în majoritate foștii jucători ai „Generației de Aur”, precum și cele ale autorului, care l-a cunoscut îndeaproape pe marele antrenor.
Deși de-a lungul timpului am discutat cu el diverse aspecte ale vieții și mai ales ale carierei sale, n-am reușit să strâng într-un tot unitar și coerent filozofia sa de joc, în special după a doua sa revenire din Franța, unde a petrecut mai mulți ani ca antrenor, după 1991. Lucrul care m-a determinat să mă lansez în această aventură „literară” a fost o discuție banală cu câțiva dintre foștii săi jucători de rugby mai tineri ai generației actuale, care și-au confesat ignoranța în momentul în care cineva i-a pronunțat numele. „Irimescu! Cine a fost Irimescu, dom’le?”, a întrebat unul dintre ei, curios. Inițial am fost surprins, chiar jenat de ignorața lor. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, marele jucător și antrenor nu trăiește decât în memoria colectivă a celor care l-au admirat ca jucător și divinizat ca antrenor. Pentru ceilalți, e doar un nume. Așa am început! Am luat contactul cu mai mulți din foștii săi jucători, care m-au sprijinit cu entuziasm. Mircea Paraschiv, Gheorghe Dumitru, Peter Ianusievici, Mihai Bucos, Petre Motrescu, Șefan Constantin, Laurențiu Constantin, Hary Dumitraș, Vasile Ion, Florin Opriș, Sandu Rădulescu, Viorel Onuțu, ca să menționez doar pe câțiva dintre cei care m-au ajutat și cărora le mulțumesc.
Recitind una dintre puținele cărți dedicate rugbyului, apărute în limba română, „Cei 15 din Carpați”, scrisă de ziariștii Dimitrie Calimachi și Geo Raețchi și publicată în 1981, când Va leriu Irimescu mai era încă antrenor federal, am dat de un paragraf care definește filozofia sa de joc. Irimescu intuise că misterul rugbyului este ascuns în spiritul jocului. „Totul depinde de educație”, spunea Irimescu despre rugby, jocul vieții sale: „Din punctul de vedere al concepției de joc, rugbyul nu e mai dur nici ca fotbalul, nici ca hocheiul pe gheață, pentru a mă referi doar la două sporturi de echipă. E poate mai bărbătesc, dar nu în sensul peiorativ al cuvântului. Uneori poate deveni brutal, chiar violent. Duritatea sau neduritatea unui meci de rugby depinde exclusiv de educație. Dacă rugbystului începător i s‐a inoculat de la început spiritul de fair‐play, atunci totul va fi perfect; el va juca toată viața corect, ca un gentleman (îmi iau permisiunea de a folosi doi termeni englezești, având în vedere originea britanică a sportului cu balonul oval)”.
Cine este Christian H. Thau? Iată prezentarea pe care și-a făcut-o autorul chiar la începutul cărții pe care i-a dedicat-o lui Valeriu Irimescu:
„Am început să joc rugby din întâmplare, atunci când antrenorul Cornel Munteanu, care domina Stadionul Tineretului, așa cum se numea pe atunci, cu vocea sa puternică și autoritară, ne-a convins pe mine și pe prietenul meu Mihai Oroveanu, să trecem de la secția de atletism a Clubului Sportiv Școlar, unde aruncam cu ciocanul și discul, la secția de rugby, care se antrena pe un teren adiacent. Nu știam atunci că făceam un pas care avea să-mi marcheze viața pentru totdeauna. A trecut mult timp de atunci, și acum, la peste 60 de ani petrecuți în lumea idiosincratică a rugbyului, îmi dau seama că a fost probabil decizia cu cele mai importante consecințe din viața mea. Am continuat să joc, schimbând câteva cluburi, la început Progresul București, apoi Politehnica, și apoi, târziu, la Farul Constanța, în așa-zisa echipă de Cupă, când numeroșii internaționali erau chemați la lot.
Mai târziu, în Anglia, am încercat să devin antrenor, am făcut chiar și un curs de antrenori la Bisham Abbey, dar mi-am dat seama că, deși generoasă și complexă, meseria de antrenor nu era pentru mine. Pur și simplu nu aveam timp. Ca antrenor trebuia să fiu cu echipa la sfârșit de săptămână, ori eu lucram foarte des în weekend. Una dintre cele două trebuia să cedeze! Dar nu m-am lăsat sau, mai bine zis, sportul nu m-a lăsat, și am continuat să mă ocup de rugby ca jurnalist și fotograf sau chiar reporter de radio și televiziune, în mare măsură datorită evoluției tot mai promițătoare a echipei României, care, condusă de Irimescu, devenise o forță europeană, fiind una dintre cele 16 echipe invitate la prima Cupă Mondială din 1987.
Apariția Cupei Mondiale a fost un punct de cotitură în istoria rugbyului și a vieții mele. Îmi aduc aminte că într-o zi, la Sydney, în Australia, Keith Rowlands, un fost internațional galez și Leu Britanic, care pe atunci îndeplinea funcția de Secretar al Federației Internaționale (IRFB), mi-a făcut o ofertă pe care nu am putut s-o refuz! Doream oare să lucrez alături de el ca ofițer de presă la viitoarea Cupă Mondială, care era programată pentru 1995, în Africa de Sud?
Așa am devenit Ofițer de Presă la RWC 1995, după care am preluat și rolul de Director de Comunicare al Federației Internaționale (IRFB), care pe atunci se mutase de la Londra la Bristol. O descriere simplă a acestui moment din viata mea a fost „Am sărit din lac în puț”, deși nu evocă exact imensitatea problemelor cu care m-am confruntat, dintre care trecerea rugbyului la profesionism s-a dovedit cea mai dificilă. Foarte curând a trebuit să aleg din nou, între activitatea de Director de Comunicații al Cupei Mondiale din 1999 și cea de Ofițer de Presă al Federației (WRU) aflată în acel moment în conflict cu principalele cluburi, ca să nu mai vorbesc de construcția stadionului nou care, în sine, era o nouă aventură, cel puțin la fel de dificilă ca și celelalte două de mai înainte. Totul a mers așa până în 2015, când după Cupa Mondială, m-am retras definitiv, la Penarth, în Țara Galilor, unde locuiam de mai mulți ani și unde am devenit secretar al clubului de rugby din localitate”.
Articole similare
17 Apr. 2026
LRK 2026 / ETAPA A 4-A / CSTIM - CSDIN 23-24: Conduși la pauză, Buldogii au revenit spectaculos și s-au impus la Timișoara
Meci spectaculos la Timișoara, pe stadionul „Gheorghe Rășcanu”, între formația gazdă SCM USV și Dinamo București. Bănățenii s-au desprins (18-7) până la pauză,...
17 Apr. 2026
ROMÂNIA / COPII & JUNIORI: Pe Stadionul Olimpia se va disputa un turneu AMRB în memoria lui Valeriu Irimescu
Asociația Municipală de Rugby București (AMRB) a anunțat că turneul numărul 3 de mini-rugby din această primăvară va fi dedicat memoriei celui care a fost rugbystul de valoare mondială, iar...
16 Apr. 2026
APARIȚIE EDITORIALĂ: Ziaristul sportiv Chris Thau a spus cine l-a inspirat în alegerea titlului cărții despre Irimescu / VIDEO
În urmă cu mai bine de o săptămână, la Muzeul Sportului din București a fost lansată cartea „Misterul Irimescu rămâne nedezlegat”. Scrisă de jurnalistul...
16 Apr. 2026
ROMÂNIA / CLUBURI: La despărțirea de Știința Baia Mare, Mihai Dico va da lovitura de începere a meciului cu Steaua
În rugby-ul românesc sunt multe cazuri de rugbyști care și-au legat numele de o singură echipă de club. E adevărat, numărul acestora devine tot mai mic în condițiile actuale...
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.
