Antiteze rugbystice

     Fiind departe de tara, nu am vazut meciul Steaua-Dinamo, dar incaierarea care a devenit evenimentul principal al partidei mi-a reamintit de un episod povestit de galezul Cliff Morgan, unul dintre cei mai mari mijlocasi la deschidere din istoria rugby-ului, in cartea sa „The Autobiography Beyond the Fields of Play”.
     Episodul respectiv se referea la meciul Cardiff - All Blacks, disputat in 1953, atunci cand galezii au reusit o senzationala victorie, invingandu-i pe All Blacks, condusi de capitanul lor, Bob Stuart, dupa o lupta crancena, cu 8-3 (una din cele doua infrangeri suferite de Noua Zeelanda de-a lungul intregului turneu, a doua inregistrandu-se in testul cu Tara Galilor). De atunci, jucatorii care au participat la acea fantastica izbanda a clubului galez, se intalnesc in fiecare an, la Cardiff, in vinerea premergatoare datei la care se disputase meciul. Fiecare vine de oriunde s-ar afla in lume pentru aceasta unica reintalnire - Morgan isi aminteste cum a zburat odata de la Geneva la Londra, luand apoi trenul pana la Cardiff – a celor care ii ingenuncheasera pe atotputernicii All Blacks.
     Iar la ora 9 seara – cand este 9 dimineata in Noua Zeelanda – Bleddyn Williams, capitanul lui Cardiff in acea memorabila partida, il suna la telefon pe Bob Stuart, care isi aduna si el fostii coechipieri, si vorbesc cateva minute, depanand amintiri rugbystice si nu numai! Emotionanta aceasta reuniune a bravilor veterani, despartiti de fusuri orare si de doua oceane, si care timp de 80 de minute se infruntasera ca cei mai inversunati adversari, reintalnindu-se apoi, an de an, pentru o splendida, in simplitatea sa, celebrare a spiritului rugbystic.
     Veti spune, poate, ca batai si incaierari nu se intampla doar pe stadioanele romanesti, se intampla si la „case mai mari”. Este adevarat, dar asta nu inseamna ca este si bine. Fiecare incaierare, fiecare „imbarbatare” din tribune care insoteste salbaticia pumnilor azvarliti pe teren, inseamna o pervertire si o degradare a sistemului de valori pe care il reprezinta rugby-ul. Pumnii si „incurajarile” care ii insotesc nu ii fac pe autorii lor mai puternici. Dimpotriva.
     Randurile de fata nu se vor a fi o predica moralizatoare – nu mi-as ingadui asa ceva – si nu ascund nici un accent de superioritate sau dispret fata de participantii la meciul Steaua-Dinamo. Incearca doar sa exprime pareri si idei despre fenomenul rugbystic. Nu sustin si nu cred nici o clipa ca adevarul meu despre rugby este mai adevarat decat adevarul altora. Fiecare dintre noi cauta rosturi si intelesuri - uneori profunde, alteori superficiale - in marile sau micile intrebari si intamplari care alcatuiesc viata noastra de zi cu zi. Ce descopera fiecare in aceste rosturi si intamplari, depinde de firea si felul sau.
     Daca il iubim cu adevarat, trebuie sa intelegem ca rugby-ul inseamna mult mai mult decat o intrecere intre atleti. Este o intrecere intre caractere. Daca il respectam cu adevarat, trebuie sa intelegem ca rugby-ul inseamna mult mai mult decat o masurare a fortei brute. Este o masurare a fortei de caracter.
     Si privind inapoi la derby-ul campionatului national, prin prisma superbei povesti depanate de Cliff Morgan, poate ca ar trebui sa ne oferim un moment de reflexie. Si sa incercam, impreuna, ca locuitori ai Planetei Ovale romanesti, sa (re)descoperim – daca este nevoie – liantul moral, si sa cultivam – daca gasim de cuviinta - spiritul imensului respect care i-a unit pe galezii lui Bleddyn Williams si pe neo-zeelandezii lui Bob Stuart, intr-o fermecatoare intamplare rugbystica, care se petrece, an de an, din 1953 incoace.
    
     Eugen Cionga - Toronto