All Blacks – radiografia unui succes

     Corespondenta din Toronto.
     Asadar, Noua Zeelanda a castigat clar Turneul celor 3 Natiuni, realizand Marele Slem al Emisferei Sudice, si (re)castigand in acelasi timp Cupa Bledisloe, care in ultimii cinci ani a impodobit vitrina cu trofee a Federatiei Australiene de Rugby.
Linia a treia – un factor decisiv al succesului


     Evident, meritele acestei selectionate All Blacks nu pot fi puse la indoiala, statistica celor patru meciuri(142 puncte inscrise dintre care 17 eseuri, 65 puncte primite, doar 6 eseuri incasate!) intarind imaginea unei echipe care a dominat cu autoritate competitia. Este interesant de semnalat faptul ca, de la meciul pierdut in fata Angliei, in iunie la Wellington, selectionata neo-zeelandeza s-a aratat intr-un progres continuu. Cu toate acestea, analizand performanta Noii Zeelande, mi se pare important sa trecem in revista atat punctele forte ale echipei lui John Mitchell cat si slabiciunile – pentru ca ele exista - care au iesit in evidenta in cursul acestui turneu.
     Care au fost, deci, factorii care au stat la baza succesului neo-zeelandez? Au existat, probabil, o multitudine de asemenea factori, dar am sa ma marginesc la a enumera doar trei, care mi se par a fi avut un rol determinant in realizarea acestui parcurs fara infrangere.
     In primul rand, All Blacks s-au aratat, per ansamblu, mai puternici si mai eficienti in ceea ce priveste posesia si conservarea balonului. Lucru deloc surprinzator , avand in vedere ca aceste doua aspecte ale jocului, care au capatat o importanta deosebita in rugby-ul modern, reprezinta doua componente de baza ale culturii All Blacks. Si aici se cuvine subliniat rolul fundamental al liniei a treia in realizarea si concretizarea unei anumite superioritati in acest sector al jocului. Rapida, mobila, agresiva, linia alcatuita din Richard McCaw, Jerry Collins si Reuben Thorne si-a dominat, in general, adversarii directi, mai ales in ceea ce priveste eficienta jocului la sol. McCaw este un flanker de mare clasa si un produs tipic al scolii neo-zeelandeze. El a impresionat printr-o formidabila prezenta in fazele de aparare si atac, remarcandu-se prin recuperarea a numeroase baloane in aglomerari, placaje neiertatoare si o permanenta sustinere a purtatorului de balon.
     Alaturi de McCaw, Jerry Collins si-a dovedit valoarea in fiecare meci, devenind un titular indiscutabil pe postul de „inchidere”. Sarjele sale percutante si duritatea placajelor au mentinut, mereu, in stare de alerta defensiva adversa. Nu de putine ori in cursul acestor patru meciuri, australienii si sud-africanii au pierdut baloane de atac in urma placajelor decisive ale lui Collins, aceste faze constituind rampa de lansare a periculoaselor contraatacuri ale treisferturilor neo-zeelandeze.
     In sfarsit, pentru a completa rolul crucial jucat de linia a treia, trebuie mentionata presiunea exercitata de trio-ul amintit mai sus, asupra „uverturii’ si centrilor adversi, presiune care i-a obligat deseori pe acestia sa caute sa „scape” prin lovituri de picior executate, uneori, imprecis, si care s-au transformat in baloane de atac pentru All Blacks.

Defensiva – o evolutie la inaltime


     Un al doilea factor major care a facut diferenta in aceasta editie a Turneului celor 3 Natiuni a fost apararea.
     Rigoarea si organizarea defensivei neo-zeelandeze, care a acoperit foarte bine toate zonele terenului, au fost, in anumite momente, ca de pilda, in meciul cu Australia de la Auckland, absolut exceptionale. In cele 15 minute de „foc”, din repriza a doua, cand australienii au atacat in valuri, aplicand o presiune maxima si apropiindu-se amenintator de butul gazdelor, defensiva All Blacks a rezistat cu brio. Si pentru a intari aceasta afirmatie, sa amintim faza in care Larkham s-a „unduit” printre aparatorii neo-zeelandezi parand a fi scapat in eseu, el fiind oprit doar de placajul „cerber”-ului McCaw care l-a blocat la cativa milimetrii de linia butului! Fara placajul lui McCaw, „uvertura” australiana ar fi marcat, cu siguranta, un eseu la centru, iar „Cangurii” ar fi intors rezultatul meciului in favoarea lor.
     La randul lor, Umaga si Mauger au fost ca o stanca in centrul apararii neo-zeelandeze, conferind siguranta colegilor lor de linie, in timp ce inaintasii, foarte mobili, s-au repliat rapid in spatele treisferturilor asigurand astfel integritatea si eficacitatea perdelelor defensive.
     Ferocitatea apararii „oamenilor in negru”, care a fost la inaltime in toate momentele dificile ale celor patru meciuri, a constituit, probabil, motivul principal pentru care Reuben Thorne a putut ridica deasupra capului, la sfarsitul Turneului, cele doua Cupe pe care intreaga Noua Zeelanda le dorea atat de mult!

Linia de treisferturi – cea mai buna din lume?!


     In sfarsit, linia de treisferturi! Dupa meciul de la Sydney, in care Noua Zeelanda a zdrobit Australia cu 50-21, Toutai Kefu a declarat ca All Blacks dispun de cea mai buna linie de treisferturi din lume. O parere subiectiva, desigur, dar o asemenea declaratie venita din partea unui jucator de talia lui Kefu, constituie, cu siguranta, un „certificat de autentificare” – daca mai era nevoie de asa ceva! - a valorii pe care o reprezinta Tana Umaga et co..
     Fara indoiala, aportul liniei de treisferturi la realizarea „dublei” Tri-Nations-Bledisloe, a fost esential. Esta de ajuns sa amintim faptul ca, din cele 17 eseuri inscrise de All Blacks in acest Turneu, 16 au apartinut treisferturilor! Rokocoko a marcat 6, Howlett 5, Mauger 2, Umaga, Carter si Spencer cate unul.
     Forta acestei linii rezida, in primul rand, intr-o combinatie a calitatilor si talentului lui Carlos Spencer cu echilibrul dintre soliditatea centrilor si viteza aripilor. „Uvertura” lui Auckland Blues, avand o excelenta viziune a jocului si-a dirijat, de cele mai multe ori, magistral echipa in joc deschis, creand, prin sclipirile sale, faze extrem de periculoase, care, in cateva ocazii, s-au terminat cu eseuri. Problema lui Spencer consta in aceea ca, in unele meciuri, jocul sau de picior este inconsistent si rateaza prea multe transformari. Suporterii neo-zeelandezi nu pot uita prea usor meciul cu Anglia, pierdut cu 13-15, si in care Spencer a ratat nu mai putin de patru lovituri de pedeapsa, a caror transformare ar fi adus victoria gazdelor. La Cupa Mondiala, unde soarta unor partide decisive poate fi determinate de un drop gol sau transformarea unei lovituri de pedeapsa, lipsa de precizie a unui transformeur poate costa fosrte scump echipa sa.
     Ajungand la centrii, desi poate parea paradoxal, cred ca rolul lui Umaga si Mauger este, cu prioritate, defensiv. De altfel, mi se pare ca tocmai ideea de a intari centrul apararii si de a-i conferi o dimensiune fizica mai pregnanta l-a facut pe John Mitchell sa il prefere pe puternicul Aaron Mauger elegantului Daniel Carter.
     Foarte solizi in aparare, placheuri redutabili, Umaga si Mauger acopera foarte bine centrul defensivei neo-zeelandeze, obligandu-si adversarii fie sa lanseze lovituri de urmarire, a caror eficienta este, de cele mai multe ori, discutabila, fie sa orienteze jocul catre aripi, acolo unde, replierea rapida a liniei a treia, spre exemplu, poate bloca culoarele de atac ale adversarilor.
     In ceea ce ii priveste pe Rokocoko si Howlett, ei sunt, indiscutabil, in acest moment, cele mai rapide aripi din lume. In mod evident, avand doi jucatori cu o asemenea viteza, strategia neo-zeelandezilor este de a deschide jocul pana la aripi, lansarile celor doi sprinteri punand la grea incercare apararea adversa. Joe Rokocoko a avut un debut international absolut fabulos: 11 eseuri in 7 teste, si cate un hat-trick in fata Frantei si Australiei! Aceste ispravi nu sunt la indemana oricui, iar Cupa Mondiala poate insemna pentru tanarul jucator, originar din Fiji, startul unei cariere unice.

Tusa – o ecuatie nerezolvata


     In ciuda acestui succes absolut meritat, nu totul esete perfect in tabara All Blacks, ei aratand si anumite slabiciuni, pe care, cu siguranta adversarii de la Cupa Mondiala vor cauta se le exploateze in favoarea lor.
     Cel mai ingrijorator aspect al jocului neo-zeelandezilor il reprezinta tusa. Pierderea a numeroase baloane pe repunerea proprie trebuie sa il ingrijoreze serios pe John Mitchell. Va fi destul de dificil pentru All Blacks sa atinga finala Cupei Mondiale, daca tusa va continua sa functioneze la nivelul la care s-a prezentat in acest sezon. Pierzand propriile baloane si necontestand repunerile adversarilor, ceea ce s-a intamplat destul de frecvent in meciurile disputate in aceasta vara, va ingreuna in mod vadit drumul Noii Zeelande catre titlul suprem.
     In general, inaintarea si-a facut datoria avand o evolutie buna, dar nu se poate spune ca si-a dominat rivalele.Cu tot respectul cuvenit, mi se pare ca actuala gramada si, in special, „cinci”-ul din fata nu dispune de jucatori de calibrul celor care au creat faima marilor echipe All Blacks din trecut. Inaintarea neo-zeelandeza nu a reusit sa se impuna in gramezile fixe, iar, in unele momente, a fost chiar destabilizata de forta adversarilor directi. Cred ca, in clipa de fata, Franta si Anglia dispun de inaintari mai puternice care, in cazul unor intalniri directe la Cupa Mondiala, vor produce multe clipe dificile lui Hewett, Sommerville, Jack si celorlalti.
     Aceasta editie a Turneului celor 3 Natiuni a aratat faptul ca Noua Zeelanda, in ciuda succesului clar, este vulnerabila, totusi, putand fi contrata, in special, in gramada si in tusa. Sunt convins, francezii, englezii si australienii, avand gramezii foarte puternice, nu vor pierde prilejul de a incerca sa profite de aceasta slabiciune a All Blacks.