"All Blacks" au urcat pe podium

     Corespondenta din Toronto.
     Noua Zeelanda a invins Franta cu 40-13, castigand locul al treilea la cea de-a cincea editie a Cupei Mondiale, dar victoria, desi a mai atenuat din amaraciunea esecului suferit in semifinala, nu a putut face uitata deceptia din intalnirea cu Australia.
     Aceasta partida pentru medalia de bronz nu a atins nici un moment vibratia si intensitatea, in special emotionala, a marilor meciuri disputate intre doua dintre cele mai puternice natiuni ale rugby-ului mondial. In mod limpede, All Blacks au parut a fi fost mai motivati decat adversarii lor, si asta era de asteptat deoarece un nou esec dupa cel din semifinala cu Australia ar fi echivalat cu o catastrofa nationala in Noua Zeelanda.
     In ceea ce priveste Franta, mi s-a parut putin nelalocul său faptul ca Bernard Laporte a schimbat 13 jucatori fata de meciul anterior in fata Angliei, trimitand in teren, de fapt, echipa de rezerve. A fost, totusi, un meci pentru podiumul Cupei Mondiale, si nu o partida de pregatire folosita pentru a testa tineri jucatori sau potentiali titulari. Inteleg tristetea si dezamagirea francezilor provocate de necalificarea in finala, si cred ca Laporte nu a avut nici un moment intentia ca, prin schimbarile facute, sa diminueze importanta meciului. Hotararea sa de a incepe partida cu rezervele a aratat o anumita doza de superficialitate, daca nu chiar o oarecare lipsa de respect fata de acest meci, in particular, si fata de competitie, in general.
     Despre meciul in sine, sunt putine lucruri de subliniat. Nu a fost, in mod evident, o plimbare in parc pentru nici una dintre cele doua formatii, dar nici nu a oferit un spectacol de un nivel deosebit care sa captiveze atentia si sa faca tribunele sa freamate. A fost, deci, o partida, pe alocuri darz disputata, dar plata, fara un ritm debordant, intre doua echipe aflate inca sub semnul infrangerilor devastatoare din semifinale. Neo-Zeelandezii au dominat de la inceputul pana la sfarsitul meciului, iar Carlos Spencer si-a aratat, din nou, clasa indiscutabila, dirijand cu maiestrie jocul echipei sale.
     “Uvertura” de la Auckland are un stil de joc extrem de spectaculos, plin de fantezie, dar si foarte riscant, in unele momente pasele sale fiind inteceptate de adversari. In acest meci, insa, fara a simti o presiune deosebita din partea “cocosilor”, Spencer a zburdat pe teren avand momente de stralucire, accelerarile, fentele si pasele sale creand faze extrem de favorabile de a inscrie pentru colegii sai.
     All Blacks au luat foarte in serios partida, marcand 6 eseuri dupa o dominare categorica . Aici ar trebui pomenit faptul ca eseul lui Thorn a fost inscris, dupa parerea mea, in urma unei faze neregulamentare: Devine a recuperat o tusa jucata rapid lansandu-se intr-un sprint decisiv, dar el primise balonul in interiorul zonei de 5 metri dintre linia de tuse si aliniament, infractiune neobservata, in mod surpinzator, de arbitrul de margine aflat aproape de faza.
     La randul lor, “Tricolorii” nu au mai demonstrat vigoarea, determinarea si “explozia” din meciurile anterioare, nefiind, astfel, capabili sa-i incomodeze pe neo-zeelandezi. Inaintarea si-a facut datoria in gramezile ordonate, treisferturile au incercat deseori lovituri de “a suivre” pentru a-si depasi adversarii directi, dar jocul lor de ansamblu a fost lipsit de convingere si eficienta. Singurii jucatori care s-au remarcat au fost “demi”-ul Yachvili, care a avut o prima repriza foarte buna, flankerul Chabal, placheur de temut, si aripa Elhorga, autorul unui eseu superb dupa o patrundere sub o traiectorie foarte ascutita care i-a surprins pe Collins si Hewett. Putin, prea putin insa pentru o echipa ale carei sperante la aceasta editie a Cupei Mondiale insemnau mult mai mult decat un meci pentru locurile 3-4.
     Acum, nu ne mai ramane decat sa asteptam marea finala de sambata care se anunta a fi o lupta crancena intre forta fizica a englezilor si flexibilitatea ofensiva a australienilor.