"All Blacks" au castigat Turneul celor 3 Natiuni

     Corespondenta din Toronto.
     In ciuda faptului ca mai are de disputat un meci, impotriva Australiei, Noua Zeelanda a castigat Turneul celor 3 Natiuni, invingand la Dunedin, cu 19-11 selectionata Africii de Sud. Ce diferenta, insa, intre acest meci si cel care a avut loc cu trei saptamani in urma, la Pretoria, si in care All Blacks i-au umilit pe„Springboks”, repurtand o victorie neta, 52-16.
Un meci strans, decis de precizia transformerilor


     All Blacks au obtinut cea de-a sasea victorie consecutiva asupra sud-africanilor, dar sarcina „oamenilor in negru” nu a fost atat de usoara pe cat se asteptau.
     Inaintea partidei, destui erau aceia care apreciau ca meciul va constitui un fel de „incalzire” a neo-zeelandezilor in vederea „finalei” Cupei Bledisloe, de saptamana viitoare, impotriva Australiei; singura necunoscuta fiind considerata a fi diferenta de scor la care vor invinge gazdele. Iata, insa, ca sud-africanii au fost cat pe ce sa incurce socotelile neo-zeelandezilor, opunand o rezistenta darza si jucand de la egal la egal cu marii favoriti ai Turneului.
     A fost, inainte de toate, un meci de mare lupta, de intens angajament fizic si in care cele doua defensive au dus greul bataliei. All Blacks au marcat foarte repede un eseu prin Joe Rokocoko (al 11-lea eseu in 6 teste!) care, dovedindu-se mult mai rapid decat fundasul Thinus Delport, a culcat balonul in terenul de tinta, dupa o inteligenta lovitura de urmarire a lui Aaron Mauger. Riposta „Antilopelor” a fost neasteptat de prompta, pilierul Richard Bands inscriind un eseu absolut splendid dupa o pasa scurta a lui Joost van der Westhuizen si o superba cursa de aproape 45 de metri in care i-a „maturat” din drumul sau, pe Kees Meeuws, Carlos Spencer si Aaron Mauger.
     Fara indoiala, eseul lui Bands va ramane in istoria rugby-ului ca unul dintre cele mai frumoase marcate de un pilier. Fortand putin comparatia, acest eseu imi aminteste de cel inscris de pilierul Wilson Whineray, celebrul capitan al All Blacks in perioada 1958-1965, impotriva selectionatei „Barbarians”, in meciul disputat la 15 februarie 1964, la Cardiff. Atunci, dupa o spectaculoasa incercare inscrisa de plesuvul capitan al All Blacks, publicul de pe Arms Park i-a cantat „For He’s a Jolly Good Fellow”! Desi nu atat de faimos – cel putin, pana acum – ca Whineray, Richard Bands ar fi ,meritat, cu prisosinta, o apreciere asemanatoare din partea publicului neo-zeelandez.
     Eseurile inscrise de Rokocoko si Bands au fost singurele ale meciului, restul punctelor apartinand lui Carlos Spencer (4 lovituri de pedeapsa, 1 transformare) si, respectiv, Louis Koen (2 lovituri de pedeapsa).

Africa de Sud – un progres semnificativ


     Chiar daca au pierdut, „Springboks” au aratat un progres substantial fata de evolutiile anterioare. Tactica sud-africanilor a fost simpla, bazandu-se, in primul rand, pe forta si jocul organizat al gramezii.
     Inaintasii au urmarit sa concentreze jocul in jurul gramezii, utilizand cu eficienta mol-urile penetrante si folosind fiecare aglomerare ca o rampa de lansare a atacului urmator. Jucand foarte grupat, sprijinind permanent purtatorul de balon si placand foarte bine, Corne Krige si colegii sai au reusit, in special, in prima repriza, sa contracareze jocul neo-zeelandezilor, bazat pe punerea in valoare a fortei,vitezei si fler-ului liniei de treisferturi.
     In mod logic, intr-un asemenea sistem de joc, linia a treia a avut un rol preponderent, si, nu este de mirare faptul ca Joe van Niekerk si Juan Smith au fost, dupa parerea mea, alaturi de Bands si Matfield, cei mai buni jucatori sud-africani. Amandoi s-au remarcat atat in faza defensiva, prin placaje sigure si decisive, cat si in ofensiva, lansand atacuri periculoase pe langa gramada si mentinand mereu sub presiune linia de treisferturi neo-zeelandeza.
     Un alt aspect pozitiv l-a constituit evolutia apararii. Cunoscand tendinta neo-zeelandezilor de a lansa, ori de cate ori se iveste ocazia, linia de treisferturi, inaintasii s-au repliat foarte rapid in spatele propriilor centri, si, astfel, foarte bine organizata, defensiva sud-africana a stavilit atacurile adversarilor. Unul din rezultatele acestei aparari greu de depasit, a fost faptul ca Spencer si Mauger au fost fortati sa incerce sa castige teren prin lovituri de picior care nu intotdeauna s-au dovedit foarte precise.
     Referindu-ne la aspectele negative, mi se pare ca evolutia perechii de mijlocasi van der Westhuizen-Koen a fost mult sub asteptari. Ceea ce m-a surprins, in mod neplacut, a fost calitatea paselor numarului 9 sud-african. Neobisnuit pentru el, van der Westhuizen a parut nesigur, pasele sale fiind, in cateva ocazii, lente si imprecise. O zi slaba, o lipsa de forma pasagera sau uzura si-a pus amprenta pe jocul veteranului sud-african?
     In ceea ce il priveste pe Louis Koen, acesta a fost cel mai slab meci al sau din ultimul timp. Ratand trei tentative de drop gol si, cel putin, trei lovituri de pedeapsa din pozitii favorabile, Koen a compromis sansele echipei sale de a provoca o mare surpriza pe stadionul din Dunedin. Dupa cum subliniam si in cronica meciului cu Australia, Straeuli trebuie sa decida cat de repede daca va aborda Cupa Mondiala cu o „uvertura” a carui singura calitate este precizia transformarilor sau va incerca sa foloseasca un mijlocas la deschidere (daca acesta exista!) cu un joc mai complet.

All Blacks – o evolutie inegala


     Desi au invins, elevii lui John Mitchell au alternat lucrurile bune cu cele mai putin bune. Gramada a avut o evolutie buna, per anasamblu, exercitand o presiune continua, in fazele fixe, asupra rivalei sale. Ali Williams, care a jucat, probabil, cel mai bun meci al sau de pana acum sub culorile All Blacks, s-a dovedit un „prinzator” sigur in tuse, si a evoluat excelent in joc deschis. Jerry Collins si-a facut jocul obisnuit de „perforator” al apararii adverse, atacand fara incetare centrul defensivei sud-africane.
     Ceea ce, banuiesc, nu l-a prea multumit pe John Mitchell a fost performanta liniei de treisferturi. Desigur, Carlos Spencer a transformat toate loviturile de pedeapsa de care a beneficiat, asigurand victoria echipei sale,si a avut una sau doua sclipiri care erau cat pe ce sa pacaleasca defensiva sud-africana. In general, insa, jocul „cavaleriei usoare” nu a avut cursivitatea, fluiditatea si „punch”-ul ofensiv din meciurile anterioare.
     Contraatacurile spectaculoase au lipsit, Doug Howlett aproape ca nu s-a vazut in acest meci, Mauger nu a creat, cu exceptia eseului lui Rokocoko, nici o alta faza periculoasa, iar Muliaina a stat, mai tot timpul, cuminte in propriul „22”. In afara faptului ca a avut parte de o zi(sau seara!) mai slaba, cred ca una din cauzele acestei incoerente a liniei de treisferturi a constituit-o replica foarte buna a defensivei „Antilopelor”. Excelent organizata, cu inaintasii acoperind spatele linie de treisferturi, sud-africanii au blocat culoarele de atac ale gazdelor, temperand avantul ofensiv al unei echipe care in primele doua meciuri ale Turneului marcase nu mai putin de 14 eseuri!
     All Blacks mai un singur meci de jucat, dar nu unul oarecare, ci chiar finala Cupei Bledisloe. Pentru a readuce Cupa lordului Bledisloe inapoi acasa, dupa ce in ultimii cinci ani aceasta a stat in vitrina cu trofee a rivalilor de pe celalalt mal al Marii lui Tasman, neo-zeelandezii trebuie sa joace mult mai bine decat au facut-o sambata, la Dunedin.
     Dupa umilinta suferita in urma cu doua saptamani, pe Telstra Stadium din Sydney, Gregan si ai sai vor veni la Auckland cu o formidabila dorinta de revansa. Daca vor reusi, ramane de vazut.