ROMÂNIA / ANIVERSARE: Ajuns la 90 de ani, Mircea Rusu răspunde la întrebarea „Noi de ce nu jucăm în Turneul celor 6 Națiuni?”

Desemnat Cetățean de Onoare al Clujului în martie trecut, Mircea Rusu și-a sărbătorit deunăzi cei 90 de ani de viață. Căpitan al unei echipe de rugby a României care a învins Franța, în anii 60, component al formației Grivița Roșie, multiplă campioană națională, dar și câștigătoare a Cupei Campionilor Europeni, omul de sport născut în Blaj, în 29 iulie 1933 (în acte a fost trecut în 30 iulie) s-a aflat tot în mijlocul celor care îndrăgesc balonul oval. Și a dat lovitura de începere, simbolic, la un meci al turneului final național de rugby U14 (sub 14 ani). 

Recunoscut pentru valoarea lui sportivă, apreciat pentru calitățile umane pe care le-a dovedit și ca inginer, în București, dar și ca profesor și director de școală, la Cluj, Mircea Rusu s-a remarcat în acest an și ca om de litere. Iar cartea autobiografică „Omul Mircea Rusu”, publicată datorită lui George Straton, de Fundația pentru Formarea și Educarea prin Sport a Tinerilor (FEST), ilustrează harul acestuia. 

Iată un fragment din cartea autobiografică „Omul Mircea Rusu” în care autorul încearcă să răspundă la una dintre marile dileme legate de rugbyul românesc.

„EXERCIŢIU DE GÂNDIRE RUGBYSTICĂ ... sau răspuns la întrebarea unor prieteni: „De ce nu jucăm și noi ca echipele din Cupa celor 6 națiuni?”.

În fiecare an, perioada februarie-martie este o delectare pentru cei ce iubesc spectacolul rugbystic. Cele șase puteri din rugbyul european își dispută întâietatea. Cred că fiecare visează la marele slem, ferindu-se de trofeul „lingura de lemn” pe care o primește cel ce nu reușește să câștige niciun meci. O similitudine simpatică cu OSCAR, și ZMEURA DE AUR.

Ediția din acest an a fost de-a dreptul dramatică. Mă refer la câștigarea sau pierdera unui meci (depinde de unde te uiți), în ultimele secunde, culminând cu bătălia finală pentru câștigarea trofeului, uneori nesigură până în ultima etapă și chiar în ultimele faze. Emoționant! în protecția televizoriștilor se fac anunțuri... interzis copiilor sub 15 ani, așa ar trebui să scrie la meciuri de acest gen: interzis cardiacilor… Anul trecut nu știu dacă au câștigat francezii sau au pierdut irlandezii. Spre bucuria mea, anul aces ta au câștigat irlandezii.

Judecator fara roba in Ovalia

Vezi AICI detalii

Omul Mircea Rusu

Vezi AICI detalii

Nu voiam să fac o cronică a Turneului celor 6 națiuni, ci voiam pur și simplu să mă plâng de situațiile când sunt întrebat: Dar noi de ce nu putem juca așa ca englezii?... Parcă ăsta este alt joc! întrebarea suna dojenitor, de parcă eu aș fi de vină. Renunț la un răspuns violent, pentru că prietenul meu are dreptate. Prin anii ’60-’70, eram mulțumit de eșalonul juniorilor la care, cu multă plăcere, am contribuit... Astăzi... istorie! Mă mulțumesc să răspund: TRADIŢIA. Recunosc, este un răspuns incomplet! Nu am timp pentru o analiză, și drept să vă spun, mi-e silă. Prefer să visez…

... Se făcea că o zână bună, cu un băț fermecat, a lovit în poarta stadionului Republicii și, deodată, mii de oameni îmbrăcați de sărbătoare și cu fulare tricolore, cu băști albastre cu pompon roșu, copii zglobii în tricouri galbene cu frunza de stejar în dreptul inimii, bunici de mână cu nepoții ce și-au desenat pe față trei linii, roșu, galben și albastru, tineri cu steagurile României, cu și fără stemă, bărbați cu ținută atletică și fețe dârze, pășesc hotărâți pe stadionul ce prinde viață din ce în ce mai mult.

Fiecare își caută locul ce-l ocupă la fiecare meci. la tribuna întâi, în obișnuitele și totodată elegantele sacouri bleumarin, cu frunza de stejar pe buzunarul de sus, recunosc cu plăcere vechi valori ale rugbyului nostru, conducătorii federației, discutând cu reprezentanți ai echipei vizitatoare, nu alta decât selecționata „Barbariens”, echipa care ne face onoarea să joace cu noi cu ocazia centenarului Federației Române de Rugby. într-un perfect Babillon, tot la tri buna întâi, se vorbesc mai multe limbi, reprezentanții federațiilor țărilor ce au jucători în selecționată. Firește, la aceeași tribună sunt și susținătorii selecționatei. Zeci de voluntari ai federației mișună cu abilitate având grijă ca să fie totul O.K.

Astăzi România va învinge, putem sărbători aniversarea centenarului. Cei aproximativ o mie de susținători ai selecționatei au început să cânte... Bravo lor! Ce frumos este! Chiar dacă sunt din mai multe țări, se înțeleg de minune. Este cald și soare. Firește, o bere, maximum două, bineînțeles în pahare de plastic, nu strică nimănui… cred eu. Copiii își așteaptă idolii, comentând ultimul meci jucat și ronțăind dulciurile cumpărate de bunici. Fețele vesele, ca niște pete plăcute de culoare, se tot mișcă în tribună, așteptând să apară frumoșii jucători.

O explozie de urale anunță sosirea echipelor, care cu pas hotărât se îndreaptă spre centrul terenului. Mingea este purtată cu nespusă mândrie de un copil care numai ce nu explodează de mândrie. Poza ce urmează să fie făcută o va ține la vedere o viață întreagă! Tensiunea devine molipsitoare, mai ales că se cântă imnul, ce fără să-ți dai seama te face să-ți duci mâna la inimă. Ce senzație dumnezeiască trebuie să aibă cei 15 când știu că o țară este reprezentată de ei, hotărâți fiind să nu deziluzioneze!
Echipa României are lovitura de începere. Lovitura de începere este simultană strigătului de luptă a 30.000 de suporteri! Cutremur! Ca în basmul cu Cenușăreasa, toată vraja se destramă! Stadionul cel mare și multicolor dispare dintr-o dată și vraja relei vrăjitoare îl transformă într-un teren modest, chiar
sărăcăcios, cu o tribună „official” cam încropită, cu un acoperiș insuficient, prin care se mai strecoară și câțiva stropi de ploaie, spre regretul câtorva „oficiali”. Probabil că obișnuiții „foști” au ascultat buletinul meteo, că sunt în număr mic. Marele ecran ce îmbogățea stadionul Republicii s-a transformat într-o tabelă obișnuită, cu „Gazde” și „vizitatori”, unde un copil zgribulit, cu o
umbrelă mare, așteaptă să scrie evoluția scorului. Echipa „selecționată”, dacă ne uităm bine, nu este altcineva decât veșnicul ghimpe în coasta noastră, Georgia, care visează să ia din nou cupa Antim Ivireanu. Copiii cei frumoși, ca prin farmec, nu mai sunt, iar din atâtea steaguri au mai rămas două care stau și ele sin gure, normal, plouate. Tinerii cei frumoși parcă au îmbătrânit,
rămânând obișnuiții suporteri de vârsta a doua. Cât despre șaluri tricolore, băști cu pompon roșu și fețe vopsite...? Zglobiii voluntari ce se ocupau cu organizarea nu mai sunt... și nici nu și-ar afla utilitatea.

Chiar termenul de voluntar este la noi din pornire refuzat cu întrebarea obișnuită „Da’ mie ce-mi iese?”... Şi când mă gândesc la săracii francezi la care, pentru 8.000 de necesari voluntari,
pentru organizarea campionatului mondial, s-au oferit 10.000!

Şpicherul stadionului încearcă, fără succes, să anime galeria și așa destul de anemică, încercând singur să îmbărbăteze echipa care tocmai a realizat un eseu. Nu este niciun centenar, aceasta va fi peste câțiva ani, iar meciul este pentru campionatul european.

Cei 1.200 de spectatori nu se prea aud (printre cei 1.200 sunt și două echipe din provincie care și-au aranjat meciurile, ca să poată vedea acest meci). De altfel, după cum evoluează scorul, câștigăm cu încă „o victorie de prestigiu”, încă un pas important în câștigarea cupei, care mai animă visătorii la eterna himeră Cupa celor nu știu câte națiuni. Jocul se termină cu încă „o victorie concludentă”. Puțin plouați și pe afară, și în suflet, spectatorii, ca și prietenii mei de care spuneam la început, ieșind pe
poarta stadionului, se îndreptau precis spre obișnuita cramă, cu gândul la niște mici și o bere și, din vorbă în vorbă, precis se vor întreba și ei, de ce noi nu jucăm ca englezii?... Parcă devine
întrebare fără sens! Nu putem, fiindcă basmul cu Cenușăreasa este un basm! Pentru că zâna bună cu bățul ei fermecat este TRADIŢIA în RUGBY, care la noi încă nu a poposit. Tradiția este o
acumulare de gândire rugbystică de peste o sută de ani și se pare că se acumulează greu. Ceea ce la ei este ceva natural, ce face parte din viața de zi cu zi, începând din primele zile de școală și
ține o viață întregă, la noi încă e un joc cam dur și neînțeles. La ei stau la meciuri generațiile împreună: bunicii și părinții în tribună, copiii în teren, iar nepoții pe lângă, adică sunt copii de mingi.

Neo-zeelandezii susțin că la ei se joacă rugby de la 7 la 70 de ani. Dacă la noi un premiant din clasele primare ar primi ca premiu o minge de rugby cu autograful căpitanului echipei locale, ar produce stupoare în familie, iar învățătoarea s-ar trezi cu mustrare.

Cât despre „materia” Rugby, „să fim serioși”. Bine că încă la noi rezistă cele două ore de educație fizică și mulți nu gândesc că aceasta este EDUCAŢIE! La facultăți, și cursurile de specialitate
sunt benevole, decum sportul.

Dragi prieteni, este bine să ne întrebăm „Noi de ce...?” și timpul ne va răspunde! Eu ce să vă răspund? Aștept o zână bună și, până atunci, încerc să o conving să vină mai repede și la noi, de ce nu, la centenarul federației... Speranța moare ultima!”​
 

Editată de Fundația pentru Formarea și Educarea prin Sport a Tinerilor (FEST), din inițiativa președintelui George Straton, cartea autobiografică „Omul Mircea Rusu” a fost lansată în luna mai, la Casa Radio România din Cluj. Atunci, lucrarea a fost oferită gratuit, dar, la dorința lui Mircea Rusu, cei prezenți la lansare au donat bani pentru copiii rugbyului clujean... Adică pentru Viitorul și Rugby Club Junior.
 

Cu o sensibilitate care nu este străină oamenilor care au practicat sportul cu balonul oval, cu mult har, Mircea Rusu a creionat imaginea Blaj-ului din anii copilăriei sale. A pomenit despre anii 50, ani împovărați de lipsuri. Pentru ca mai apoi să scrie despre perioada petrecută în București, când a activat cu mare succes în rugby, sportul căruia i s-a dedicat cu întreaga sa ființă. Sunt amintite succesele repurtate cu Grivița Roșie și cu naționala. Dar sunt pomenite și întâmplări unele hazlii, altele triste din acele vremuri.



Mircea Rusu a dezvăluit, în Cuvântul înainte, cum s-a născut ideea de a-și strânge amintirile într-un volum: „Este foarte greu să prezint ceva la care nu am visat vreodată că va fi O CARTE. Am început să scriu în <58> simțind nevoia să pun pe hârtie gânduri ce atunci se cereau să fie spuse. Nu scriam cuiva, sau poate îmi scriam mie, pentru ca mai târziu să-mi amintesc de zilele perpetuum mohorâte, într-o stațiune de tratament, Sângiorz Băi. Peste tot, fețe de oameni suferinzi. Este adevărat că și eu eram acolo să mă tratez… de niște amintiri despre cantină. Ca început, mi s-a părut mai simpatic să scriu câteva versuri. Apoi, fascinat de portul local, l-am schițat în creion, atât cât m-am priceput atunci. M-a inspirat un cuplu, mamă și fiică, ce puteau concura cu succes la un concurs de modele. Au trecut niște ani până mi-am amintit cu duioșenie despre copilăria mea de la Blaj și am început să scriu plăcute amintiri. Cu indiscreția nativă a copiilor, care – nu știu cum au văzut ce am scris – au început să mă roage: „Mai scrie, tata!!!”  la fel a apreciat și Tony, cu o viziune de filolog: „Să știi că articolele tale sunt plăcute”. Ceea ce a confirmat, mai târziu, spre mândria mea, chiar și revista ORAŞUL. Din când în când mi-am amintit în scris de momente cruciale din viața mea, momente „inevitabile“, nu exagerez, momente inevitabile… demonstrând existența soartei, căreia nu ne putem împotrivi. Aș fi nedrept dacă pe lista , pe lângă copii și Tony, nu i-aș pomeni pe cei ce au dat, pot spune, verdictul editării, Cristina și George Straton, cărora le mulțumesc mult, rugându-i să facă ei ceea ce știu cu „scrisurile mele”, ca specialiști ce sunt”.



În 4 aprilie trecut, Consiliului Local Cluj a aprobat cu unanimitate de voturi (23) acordarea titlului de Cetățean de Onoare dlui Mircea-Dorin Rusu. Inițiator al acestui proiect de hotărâre a fost primarul municipiului Cluj, Emil Boc. „Domnul Mircea-Dorin Rusu, implicat activ în viața pedagogică și sportivă clujeană, este recomandat pentru a deveni cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, potrivit adreselor înregistrate la Primăria municipiului Cluj-Napoca. (...) A recomanda pe cineva pentru a primi un titlu onorific este un gest care încorporează seminificația unei recunoștințe publice pentru respectiva personalitate. În speță, recomandările prezentate în favoarea domnului Mircea-Dorin Rusu sunt semnate de către: George Straton - președinte al Federației Române de Rugby (2003-2009); prof. dr. ing. Conf. Ionel Ilie - inspector școlar de specialitate tehnică; prof. univ. dr. Ioan Sbârciu - fost rector al Universității de Arte și Design Cluj-Napoca; comitetul de inițiativă (adresa înregistrată sub nr. 41600/42.18.01.2023)”, s-a menționat în proiectul de hotărâre.
 

Printre oamenii de sport care sunt Cetățeni de Onoare ai Clujului se numără Alexandru Bologa - medaliat cu bronz la Jocurile Paralimpice de la Tokyi (2022), Simona Halep - campioană a tenisului (2019), Simona Richter - multiplă medaliată la CE de judo (2012), Florin Bercean - antrenor emerit la judo (2012), Claudiu Rusu - antrenor de polo (2009), Ghiță Mureșan - jucător de baschet (2008), Eva Eniko Kerekes - sportivă și antrenoare de karate (2006), Oana Ban - medaliată la JO Atena la gimnastică (2004), Maria Cioncan - atletă medaliată cu bronz la JO Atena (2004), Octavian Bellu - antrenor de gimnastică (2001), Gheorghe Hagi - fotbalist și antrenor (1999), Gabriela Szabo - campioană olimpică la atletism (1999), Mihai Leu - pilot și campion mondial la box (1997), Mircea Luca - fotbalist și medic (1994), Panteth Farcaș - antrenor de tenis de masă (1994), Ștefan Kovacs - antrenor de fotbal (1994) și Petru Codiac - fotbalist și medic (1993). 

Născut în 29 iulie 1933 (în acte apare 30 iulie 1933), la Blaj, într-o familie de membri ai comunității greco-catolice, Mircea Rusu a urmat cursurile Liceului „Sfântul Vasile cel Mare” din „Mica Roma”, iar după desființarea acestuia ale Liceului „Horea, Cloșca si Crișan” din Alba Iulia. Acolo a practicat atletismul (probe de alergare, săritura în lungime, aruncarea greutății, suliței și discului) și gimnastica, dar și sporturi de echipă precum baschetul și voleiul.



Admis în 1952 la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului de Căi Ferate din București, Mircea Rusu a asistat, pentru prima oară, la un meci de rugby în 24 mai 1953 (România - Italia 14-16), însă a optat pentru sportul cu balonul oval după un an. Și aceasta fiindcă, rămas fără cămin și masă la cantină (tatăl său era deținut politic, fiind trimis la Canal), a aflat de la un coleg că membrii echipei de rugby a Institutului de Căi Ferate, aflată în Divizia B, primesc masă la cantină gratuit... Din acest motiv, a devenit membru al formației Locomotiva ICF, antrenată de Constantin „Telu” Diamandi. Remarcat rapid, a fost promovat în 1956 la Grivița Roșie, antrenată pe atunci de Gică Pârcălăbescu. Acolo a evoluat până în 1970.

În acest răstimp, a câștigat opt titluri de campion național, iar în 1964 a cucerit Cupa Campionilor Europeni după victoria în finala cu Mont-de-Marsan, campioană a Franței. În 1962, Grivița, cu Mircea Rusu în formație, pierduse o altă finală a CCE cu Béziers (Franța). După retragerea lui Viorel Morariu din activitatea competițională, Mircea Rusu a fost desemnat căpitan al Griviței, onoare pe care o va împărți cu colegul sau de linie, clujeanul Radu Demian.

De asemenea, în anii 60 Mircea Rusu a fost component al unei echipe naționale care a reușit o serie de 25 de meciuri interțări fără înfrângere, ceea ce reprezintă un record mondial absolut pentru rugby-ul internațional. 

Până în 1970, Mircea Rusu a fost angajat ca inginer la Uzinele Grivița. În acel an, din cauza unor probleme familiale, a fost nevoit să se transfere la Cluj, unde a devenit director al Grupului Școlar Material Rulant „16 Februarie”. În paralel, a continuat să joace rugby la Agronomia Cluj.

De asemenea, a susținut practicarea sportului cu balonul oval la nivelul juniorilor, răspunzând de campionatul organizat de Ministerul Transporturilor si Telecomunicațiilor. Împreuna cu Alexandru Ștefu, a înființat secția de rugby de la Școala Sportivă Viitorul Cluj, iar apoi o secție de juniori la Clubul Sportiv Școlar Locomotiva Cluj, dar și echipei de seniori a Uzinelor 16 Februarie. La aceasta din urmă a activat ca jucător până în 1979, când, la 46 de ani s-a retras din activitatea competiționala. A rămas lângă echipă până în 1995, când s-a pensionat.