REMEMBER / LE MONDE: Umbra Conducatorului apasa inca peste Carpati

     O zi cu jucatorii romani
Mihai Vioreanu, un autentic gentleman


     MIHAI VIOREANU, fundasul echipei romane, elogiat pentru "clasa si usurinta cu care joaca" de comentatorii anglofoni ai Cupei Mondiale, este "un autentic gentleman in acest sport al golanilor care este rugbyul". La 25 de ani, el si-a terminat, la Timisoara, studiile de medicina. Cu o bursa de 300 de franci (45,7 dolari) pe luna, cam o cincime din salariul mediu national, el a avut nevoie de "o adevarat pasiune" pentru a nu abandona rugbyul. "Noi nu avem in intrega tara decat doua juguri (aparate indispensabile pentru lucrul in gramada). Nu exista nici saci de placaj, nici ghete cu crampoane, nici stadioane unde sa ne pregatim. Pentru victoria noastra contra Statelor Unite, noi am primit o prima de 300 de dolari, in timp ce ei incasau de zece ori mai mult la fiecare meci".
     Aceasta victorie (27-25) a permis romanilor sa nu se intoarca cu buzele umflate acasa si sa evite umilinta de care se temeau, tinand cont de saracia in care se scufunda rugbyul romanesc,care a fost totusi unul dintre cele mai bune din Europa, dupa cel al natiunilor britanice si al Frantei. Mai mult decat atat, rezistand onorabil in fata Irlandei, vineri 15 octombrie, la Dublin (44-14), romanii pot estima ca si-au atins obiectivul: au evitat prabusirea.
     Vioreanu datoreaza selectionarea sa lui John Phillips, antrenorul neo-zeelandez care a preluat conducerea echipei cu trei luni inaintea Cupei Mondiale, gratie International Rugby Board. Cel mai bun prieten al sau este Roland Vusec, mijlocasul la gramada al lui Montauban, al carui tata, venit ca spectator la Dublin, a invins echipa Frantei. Pentru Roland, influenta antrenorului de la antipozi a fost decisiva. "John tine la noi. Cu (Florentin) Marinescu, antrenorul cu problemele fizice, el a reusit sa formeze un tandem care a schimbat atmosfera din echipa. Ei ne-au deschis spiritul. In rest, s-a putut masura pe teren diferenta de pregatire care exista intre rugbyul romanesc si cel al restului lumii..."
     Florentin Marinescu este centura neagra in karate, campion de jiujitsu si... presedinte pentru Europa al Asociatiei Mondiale a Garzilor de Corp. In 1984, el a introdus practica artelor martiale in pregatirea echipei nationale. Fondator de scoala, el traieste acum in California. "Din dragoste de rugby si pentru Romania, am acceptat, fara sa fiu platit, sa lucrez cu John Phillips, acum trei luni. Am lucrat pentru a forma un spirit al trupului. A fost nevoie sa redam sensul efortului jucatorilor, sa-i facem sa regaseasca vointa de lupta pe care au pierdut-o. Trisorii si mincinosii nu au ce cauta in sportul de inalt nivel".
     In timpul regimului lui Ceausescu, rugbyul, ca de altfel si celelalte sporturi, au servit drept vitrina pentru putere, care nu a marsat puternic pe finantarea sa. Aceasta a fost epoca sa de aur, marcata de cateva mari victorii internationale. Fiii Conducatorului (aici, autorul s-a referit la Ceausescu, n.n.) au fost primii suporteri si finantatori.
     "In acea vreme, isi aminteste mijlocasul la gramada Petre Mitu, nu exista decat o regula, simpla: "Echipa trebuia sa castige, pentru a arata lumii ca sistemul socialist este cel mai bun". Cu ajutorul sportului, rugbystii au fost privilegiati. Ei puteau pleca din tara, ceea ce era interzis celorlalti romani. Ei au fost respectati". La 22 de ani, Petre traieste la Bucuresti, cu parintii sai. El joaca la Steaua, clubul armatei, unul din cele doua mari grupari ale tarii, alaturi de Dinamo, clubul politiei. "Mama mea, care a jucat volei, mi-a spus adesea ce s-a intamplat. Ea m-a ajutat material, caci solda mea de militar este de 60 franci pe luna. Ea vrea sa ma vada semnand un contract in strainatate. Toti parintii nu viseaza decat la asta. Ca ai lor copii sa castige in valuta".

Dumitru Mihalache crede ca rugbyul romanesc nu a murit


     IERI, se juca rugby pentru a avea dreptul de a calatori in afara tarii. Astazi se viseaza la o plecare definitiva din tara, pentru a supravietui. La Dublin, un cuplu de romani, fara acte si fara domiciliu, a castigat la loterie 10 milioane de franci (1,52 milioane de euro). Vestea a facut inconjurul rugbystilor romani. "Un noroc extraordinar! a exclamat Petre (Mitu). La Bucuresti, noi ne descurcam. Se joaca din pasiune, nu pentru bani: nu primim salariu".
     Din 1989, visteria rugbyului este goala: Ministerul Sportului nu varsa decat 800.000 de franci (122.000 de euro) pe an, Federatiei! Aceasta nu are dreptul de a desfasura operatiuni comerciale, nici macar de a vinde bilete la meciuri. Ministerul prefera sa le dea gratuit pentru a atrage publocul. Nici un sponsor nu vine in ajutorul rugbyului din Carpati. "Fara International Board, nu stiu cum ar fi putut exista echipa", spune secretarul Federatiei. Noul ei presedinte, Dumitru Mihalache, este totusi un luptator. El crede ca rugbyul romanesc nu a murit. "Legea sportului va fi schimbata in sfarsit. Noua lege ne va permite sa facem publicitate. Taxele privind sponsorizarea vor fi micsorate". Deja, Ministerul Sportului a dat un teren Federatiei. "Pentru a construi stadionul nostru, noi am facut apel la posibilii investitori dintre societatile romanesti si straine, care doresc sa construiasca in apropiere un hotel si un restaurant". Proiectul exista. Alti buni voluntari se ridica. George Straton, un bogat intreprinzator, de exemplu, a fondat un club in provincie.

"Prea multi indivizi cred ca le stiu pe toate"

ATUNCI, de unde aceasta tensiune pe care observatorii au perceput-o in timpul sejurului delegatiei romane in Marea Britanie? O atmosfera apasata de banuieli, ca si cum gesturile fiecaruia ar fi supravegheate... Costantin Fugigi, mai ales, actualul manager, a carui atitudine aminteste de timpurile de altadata. Intrebandu-l ce s-a schimbat in rugbyul romanesc de la caderea lui Ceausescu, in 1989, el a raspuns: "Aceste probleme politice nu ma intereseaza". Profesor la Facultatea de Economie, dupa ce a fost politist, s-a multumit sa anunte viitoarea sa nominalizare ca vicepresedinte al Federatiei (de fapt, Constantin Fugigi ocupa acel post chiar atunci, n.n.).
     Altfel, antrenorul roman Mircea Paraschiv a lasat sa-i scape nemultumirea ca a trebui sa lase o parte dintre prerogativele sale in mainile lui John Phillips si s-a felicitat ca "in Franta, multumesc lui Dumnezeu, spiritul neo-zeelandez nu a facut scoala".
     Chiar daca staff-ul ramane marcat de anii dicaturii, jucatorii nu mai sunt gata sa-si aplece spinarea si sa taca din gura. John Phillips se amuza. "Tinerii au inteles in aceste ultime saptamani sa nu mai considera critica precum o crima. Ei nu au mai fost tratati ca niste caini. S-a mizat pe sensul democratiei".
     Marinescu a fost si mai franc: "La varsta mea, am libertatea de a spune ceea ce cred. Mentalitatile trebuie schimbate, cele mostenite de secole, nu numai de cateva decenii. Este nevoie de mult timp. In cele trei luni, am inteles: eu nu am decat o viata. Ma voi duce in alta parte, acolo unde voi fi mult mai util decat in Romania. Prea multi indivizi cred ca stiu totul. Ei au un creier dur precum lemnul. Probabil ca pana si copacii inteleg mai multe lucruri decat acesti oameni".

NOTA REDACTIEI


     Acest material a aparut la 18 octombrie 1999, in cotidianul "LE MONDE", sub semnatura ziaristei Danielle ROUARD. El poate fi citit in arhiva "LE MONDE". Subtitlurile ne apartin.