MESAJ / Mihai BUCOS (Thanville - Franta): "Cum se poate stopa fuga spre mai-bine"

     Consilier Tehnic Regional al Federatiei Franceze de Rugby pentru Alsacia, fostul international roman Mihai Bucos atinge fondul problemei plecarii masive de rugbysti romani spre cluburi din Hexagon.
     MESAJ: Domnule Burlacu,
     Am o intrebare pe care doresc sa o adresez presedintelui FRR: cum crede ca va putea incetini fluxul imigratiei tinerilor rugbysti romani? In urma faptului ca a omologat tarife precise, declarate, FRR poate recupera ceva bani pe care sper ca-i va utiliza si investi in comisiile si cluburile care au participat la formarea acestor jucatori.
    
     Nu cred ca se va incetini aceasta fuga spre "mai bine", cum gandesc cei ce decid sa faca "marele salt", decat atunci cand va fi indeplit un minimum necesar pentru a trai decent in propria tara si, pe de alta parte, schimbarea raporturilor (a comportamentului si a mentalitatii) dintre jucatori, antrenori, conducatori, arbitrii, spectatori, sponsori, etc.
    
     Ma simt aproape vinovat cand vad sau aud ca zeci de jucatori romani (cei mai multi au intre 20 si 23 de ani), sosesc in Franta si, din nefericire pentru ei, nimeresc peste oameni (cluburi) de nimic, care isi bat pur si simplu joc de ei. Am cateva exemple, dintre care unul cu doi jucatori care erau platiti cu 1.800 franci pe luna si locuiau intr-un camin studentesc. Numeroase cluburi aduc patru, cinci, sase romani si le dau un salariu de mizerie (lucreaza la negru, facand munci grele) de 4-5.000 de franci, fiind sub SMIC, ceea ce este interzis prin lege, fara nici o acoperire sau asigurare sociala. Nu mai pun la socoteala faptul ca aproape toti acesti tineri au lasat balta studiile si nu au nici plan de cariera, singurul scop fiind de a juca (multi au dificultati administrative, fara drept de munca) si a castiga ceva bani pentru a-i pune deoparte. Din numarul din ce in ce mai mare al romanilor care vin in Franta poate 30% reusesc sa aiba o situatie demna si sa joace la un nivel corect in raport cu calitatile si talentul pe care-l au; 10% vor reusi sa joace in cluburi "pro", deci sa devina jucatori profesionisti.
    
     Deci domnule presedinte, trebuie reactionat repede fiindca este in joc, nici mai mult, nici mai putin, decat viitorul si schimbul de maine al rugbyului romanesc si aceasta nu poate avea pret.
    
     Referitor la relatiile si comportamentul, optica de a fi si a sti sa fii dintre diferitii actori enumerati mai sus, lucrurile s-au schimbat considerabil in ultimii 30 de ani. Sunt de acord ca este o diferenta mare de a gandi, de a vedea viata in general, de educatie, cultura, traditie intre un german sau un francez, pe de o parte, si un roman sau un bulgar, pe de alta parte, ca sa dau un exemplu. Pentru noi, perioada comunista ne-a facut sa fim si sa gandim de o maniera simplista, mecanica, fara a reflecta la eventualele consecinte care la prima vedere nu erau evidente (sunt de acord cu analiza pe care ati facut-o in ultima interventie).
    
     Exemplul care a facut recent inconjurul lumii cu soferii de taxi din Timisoara care jucau rugby cu o bomba in centrul orasului. As dori sa mai dau un exemplu care carecterizeaza felul nostru de a fi: cand eram in tara si ne duceam in vizita la rude sau la vecini, de fiecare data gazda, in timpul discutiei, plasa rubrica cu copiii, ca sunt cuminti, ascultatori, harnici si, mai ales, ca merg bine la scoala, sunt premianti - premiul unu, doi, mai rar al treilea. Deci in mentalitatea noastra (comunista), tot timpul auzeam numai de premianti unu, doi si trei; dar cu ceilalti pana la 28 sau 30 din cati erau intr-o clasa ce se intampla, ce deveneau?! Erau rebuturi sau nici nu existau?! Ah, elitismul pur si dur... Acelasi lucru se intampla si in sport: daca nu erai campion, nu aveai nici o valoare. Erai cel mai bun, erai imparat! Erai al doilea sau al treilea, ti se pronunta numele si atat, iar de la locul patru erai slab, mediocru, inexistant. Dar cu ceilalti ce facem? Au si ei dreptul sa practice sportul nostru. Au aceeasi stare de spirit ca si campionii, insa poate ca n-au avut sansa sau resursele necesare pentru a fi primii. Convingerea mea este ca nu poate exista sport de performanta fara sport de masa, ca "cei mari" nu pot exista fara "cei mici". Deci, a incerca "de a vedea" lucrurile putin altfel - de exemplu a-i invata pe copii, la scoala, rugby, inainte era metoda primordiala! La scoala invatam pe de rost; la rugby era metoda cu exemplul si imitatia (modelul), prin care invatam cum sa facem o pasa spre stanga si spre dreapta, placajul din spate, lateral si din fata. Asa am invatat si eu, asa se invata; juniorii copiind seniorii, care la randul lor se inspirau de la jucatorii de echipa nationala (sau internationalii care reveneau la cluburile lor aduceau doua-trei scheme invatate la echipa nationala); asa era prin anii '70.
    
     Metoda actuala pleaca de la relatia copil - rugby. Cum isi construieste copilul propriul joc si ce influenta are rugbyul asupra lui. Experienta pe care am dobandit-o in contactul avut cu copiii, juniorii si seniorii m-a facut sa-mi pun fara incetare intrebarea: oare am fost suficient de explicit sau oare m-am facut inteles? Raspunsul il aveam in atitudinea si privirea celor carora ma adresam, cum se exprimeau in situatiile pedagogice. In contact cu copiii, observandu-i cu mare atentie, am invatat si eu la randul meu. Am inteles ca aceia de 10-12 ani au un fel al lor de a se comporta, cu reguli proprii. Am inteles ca in nici un caz adultii nu trebuie sa le impuna regulile lor, ci trebuie sa coboare la mintea lor, sa se adapteze categoriei de varsta respective. De aceea, dupa mine, educatorii sau animatorii de maine care vor sa lucreze la aceste categorii trebuie sa aiba cateva calitati indispensabile: sa iubeasca si sa respecte copii, sa aiba un dialog permanent cu ei, sa fie un bun animator, care sa incurajeze si sa felicite in permanenta orice gest reusit, dar sa fie, in acelasi timp, intransigent cand este vorba de securitatea si sanatatea copiilor. Poate asa vom forma si noi jucatori inteligenti, autonomi, capabili sa gandeasca si sa ia pozitie in diverse ocazii, sa se simta bine in pielea lor, plini de speranta si optimism.
     Cuvintele mele nu au nici o legatura cu actuala generatie, pe care o consider o generatie de sacrificiu, prinsa intr-o perioada de tranzitie si obligata sa suporte consecintele vechiului sistem.
    
     Numai bine!
    
     Mihai Bucos
    
     RASPUNS: Domnule Mihai Bucos,
     Va inteleg tristetea si, intr-un fel, ea se intersecteaza cu cea care ma domina uneori si pe mine. In momentul de fata, lucrez la un material care se cheama "Teoria reformelor fara fond". Altfel spus, a reformelor de suprafata. Nu stiu daca vi s-a intamplat sa cumparati un produs, care sa arate bine pe dinafara, in poleiala sa, iar pe dinauntru sa nu fie bun de nimic. Celor carora li s-a intamplat asta nu au avut de ce sa fie multumiti.
    
     La noi, reformele se tot fac de prin 1990 incoace, insa nu se atinge fondul problemei. Sunt reforme de suprafata, nu reforme care sa atinga fondul (dupa mine, rugbyul romanesc trebuie mai degraba refondat decat reformat, adica reasezat pe principii si pe baze sanatoase). Eu nu cred in (re)forme fara fond. Ati vorbit despre taxele aprobate de catre Federatia Romana de Rugby in ceea ce priveste jucatorii ce se vor transfera in strainatate (primele doua divizii franceze). In aparenta, ele par a stopa exodul, insa exista pericolul de a se gasi alte portite de trecere spre Vest. Sa nu uitam ca in urma cu vreo sase ani, jucatorii romani nu se puteau transfera in strainatate decat daca aveau 26 de ani. Si cu toate acestea au fost unii care au plecat la 19 sau la 20 de ani. Un exemplu este Sorin Socol. Cum au plecat ei? Exista acea "portita": pentru a-si continua studiile in strainatate. Acum, in noua situatie, exista alte pericole: fie ca jucatorii sa se lase de rugby (si sunt din ce in ce mai multe exemple), fie sa plece la cluburi straine la care sa activeze ca amatori (vor fi angajati sa priveasca pe geam si vor juca rugby). Asadar, rugbyul romanesc nu numai ca nu-i va opri in tara, dar va pierde si mai multi jucatori. Iar aceasta pentru simplul motiv ca nu se atinge fondul problemei: CONDITIILE in care ei fac rugby in Romania. Iar conditiile nu pot fi asigurate de catre federatia nationala, ci de cluburi, de oamenii care le conduc pe acestea.
    
     Cu deosebita consideratie,
    
     Marian-Valentin Burlacu
    
     PS - Pentru efortul facut pentru integrarea Romaniei in NATO, ARMATA ROMANA a fost apreciata in multe randuri de catre oficialii acestei organizatii. De fiecare data insa, a fost amintita problema economica a tarii noastre. Este mai usor sa reformezi o armata, desigur, unde totul se executa, unde exista o disciplina si o subordonare, decat o economie, mai cu seama una in care mai mult se vorbeste dacat se produce. La fel se intampla si cu rugbyul romanesc. Acest sport nu se poate face cu biciul, ci din placere. Poate tocmai de aceea, cele mai bune echipe din acest sport raman la noi tot Dinamo si Steaua, ambele apartinand unor structuri militare... Alaturi de aceste promotoare ale disciplinei si subordonarii, calitati indispensabile si rugbyului, orice am vrea noi sa spunem, se plaseaza (ori s-au plasat) formatiile care beneficiaza (sau au beneficiat) de o oarecare sustinere financiara: "U" Ursus Cluj (la inceputul anilor '90, pe vremea Caritasului, precum si astazi, cand exista sustinerea lui Ursus), Universitatea Timisoara (1996, in perioada Marcelini), Poli Iasi (1999-2000, Nena - Petre Vieru) sau Callatis Mangalia (2001-2002, Daewoo si Primaria municipiului Mangalia). In concluzie, pentru a avea rugby de valoare este nevoie de sustinere, dar mai ales de stabilitate economica. Deci in primul rand de un fond, iar mai apoi de o forma. Sau, intr-o formulare mai pe intelesul tuturor oamenilor de rugby de pe la noi: degeaba ai o sticla daca nu ai ce sa pui in ea!