MASS-MEDIA / ZIUA / BUCURESTI: Politica precum un joc de rugby

    Zece ani de politica post-totalitara au fost - ori, cel putin, ar fi trebuit sa fie de natura a ne permite sa intelegem mai bine rosturile profunde ale mecanismelor vietii publice si astfel sa devenim mai eficienti si mai intelepti. Privind lucrurile prin prisma experientei acumulate am, tot mai pregnant, impresia ca, daca politica este si ea un fel de joc, atunci ea seamana, dintre toate jocurile, in mod izbitor cu cel de rugby.
    
    S-a spus, astfel, despre rugby ca este un joc de golani jucat de gentlemeni. Desigur, nu vad de ce nu s-ar putea ca si intr-o echipa de rugby sa intre chiar golani ajungandu-se ca un joc de golani sa fie jucat tocmai de... golani. Atunci, insa, jocul ar fi cu totul altul. Am avea spectacolul dizgratios, penibil al unei incaierari fara noima si fara onoare. Caci daca alergatul aparent dezordonat al unor matahale, plonjoanele dure, angajamentul dezlantuit in impingerile din gramezi, fentele si schimbarile smecheresti de directie, sau aruncatul mingei in tribune dau rugby-ului un aspect golanesc, respectul desavarsit pentru regula si adversar, interdictia de a bloca jocul tinand mingea atunci cand nu o poti manevra, prohibitia atacarii celui care nu are mingea sau a calcarii in picioare a adversarului aflat la pamant confera confruntarii noblete, transformand ceea ce ar parea a fi o paruiala de huligani intr-un turnir la care au acces doar cavalerii. "Ritualul" de la sfarsitul meciurilor de rugby, cand echipa invingatoare face carare spre vestiare pentru cea invinsa aplaudand pe competitorul ingenuncheat, are si el o semnificatie superioara: in intrecere nu sunt dusmani, ci partener, iar invinsul merituos nu este, in consecinta, amenintat de "dizgratie", ci are perspectiva unei binemeritate revanse si aceasta privita ca o vesnic reiterata sansa pentru progres si autodepasire, iar nu ca razbunare oarba.
    
    Politica, sunt convins, este si ea - sau ar trebui sa fie ca rugby-ul, un joc in care tot felul de lovituri duritati sunt permise, excluzandu-se, insa, ideea ca infruntarea nu are reguli sau ca adversarul poate fi nu doar invins, ci eliminat din joc. Din aceasta perspectiva sunt in total dezacord cu cei care sustin ca politica ar fi imorala; ca succesul in politica este al acelora care nu au nici un Dumnezeu si se manifesta in afara oricarei ordini, in dispretul oricaror norme sau cu ignorarea oricaror limite. Nu neg ca in politica se misca multi derbedei si ca, in prima instanta, multi au chiar succes. Pe termen lung, insa, acestia pierd. Iar asta se intampla printre altele si intrucat, pe de o parte, politica este un joc de echipa, iar pe de alta parte, ca orice joc de echipa se bazeaza pe incredere. Or, si in acest domeniu, a-i pacali pe toti pentru o vreme este posibil, a-i pacali pe unii tot timpul este, de asemenea, fezabil, dar a-i pacali pe toti in permanenta este de neconceput, este imposibil.
    
    Un excelent exemplu - dintre multe altele - spre ilustrarea unor asemena teze, este cel al Partidului Democrat. Indiscutabil, pentru o vreme aceasta formatiune politica a fost cea mai dinamica si cea mai inteligenta din Romania. Liderii sai au ajuns sa creada insa ca politica, in ceea ce are dur si amoral, poate fi practicata cu imoralitate. Mai intai camarazii de pana mai ieri, uniti in rezistenta fata de amenintarile venite din exterior, au inceput sa se elimine intre ei sub "eleganta" formula a delimitarii de cei aflati in pacat, formula ascunzand, de fapt, lovitura fatala data pe la spate celor aflati in impas. Or, chiar si in politica, pumnalul este arma criminalilor. Gentlemenii manuiesc spada. Iar daca uciderea unui adversar periculos prin lovituri de pumnal ii poate bucura pe unii, ea nu este nici uitata, nici iertata. Poti plati, uneori, ucigasi spre a-ti indeparta un inamic, dar nu-i vei invita apoi sa stea la masa cu tine.
    
    Dupa tradarea din interior a urmat, firesc, duplicitatea in afara. In politica orice aliante sunt permise. Poate ca nu este frumos, dar este sanatos si face parte din reguli. A te comporta insa fata de aliatul tau ca si cand, in acelasi timp ai fi si cu el si impotriva lui, a-l trata ca pe un tovaras de drum cu care doresti sa traversezi padurea gandind ca este tocmai bun de dat lupilor in cazul unui atac, pentru ca tu sa scapi cu viata, nu este acceptabil. O poti face, dar apoi nimeni nu se mai insoteste cu tine nici la bine si nici la rau.
    
    In politica, la fel ca al rugby, sunt acceptate comportamente excluse in cele mai multe alte jocuri ca fiind prea dure. Asta nu inseamna ca orice duritate este permisa. Iata de ce este perfect explicabil faptul ca astazi unele partide traiesc dureros, nu atat sentimentul infrangerii in alegeri - asta este normal intr-o democratie - ci sentimentul izolarii. O izolare in afara, unde numai prin periferiile politicului se mai gasesc unii dispusi sa-si petreaca noaptea in acelasi azil cu ele; evident sperand ca in timpul somnului le vor putea sterpeli ultimele bijuterii de familie, amintiri inca neamanetate ale gloriei trecute. O izolare in interior unde fiecare lider isi simte spatele expus si se instraineaza zilnic de ceilalti. Ceea ce paruse a fi cheia succesului a devenit cauza cosmarului. Caci, iata, este un cosmar sa fii parte intr-un joc de golani jucat de golani.
    
    Dar rugby-ul mai are si o alta regula esentiala pentru politica. Intr-un joc de angajament total care pune fata in fata oameni puternici si hotarati, este imposibil ca un jucator sa preia mingea in terenul propriu si sa o duca de unul singur in terenul de tinta advers. Poti evita prin fenta contactul cu adversarul pentru o vreme; poti suporta cu bine cateva placaje; poti alerga cativa metri ducand in spate cativa adversari. Nu este cu putinta insa sa parcurgi intregul traseu singur. In atari conditii, echipa reuseste sa mearga inainte si, eventual, sa marcheze, mingea fiind transmisa mereu in spate. Cand primul jucator simte ca nu mai poate avansa, paseaza mingea coechipierului din spatele lui care inainteaza, la randul sau, un timp pentru ca apoi, sa trasmita si el mingea unui alt coechipier si tot asa pana la capat.
    
    Guvernele noastre care se zbat cu atatea greutati incercand sa treaca peste obstacole obiective si subiective, ca si liderii de partid chemati sa-si mobilizeze oamenii in sustinerea acestor executive, nu pot aplica decat aceeasi solutie. Dupa ce au trecut peste cateva motiuni de cenzura, peste cateva greve sau cateva contestari ale propriului partid, in masura in care vor ca echipa sa ajunga la tinta, trebuie sa paseze mingea puterii catre coechipierul din spate.
    
    Iata de ce sunt extrem de ingrijorat sa constat in aceste zile un dublu fenomen: pe de o parte, stradania liderilor de succes de a face gol in jurul lor in speranta desarta ca astfel isi vor consolida puterea, si-si vor facilita drumul spre tinta, iar pe de alta parte, lamentatia liderilor invinsi care constata ca nu au cui pasa intrucat, de teama concurentei, au eliminat pe toti cei apti sa le stea in spate spre a prelua mingea. Este, astfel, amuzant - dar si trist - sa vezi cum cei dintai desfiinteaza functiile de prim-adjunct in timp ce aceia din urma nu stiu cum sa le mai infiinteze. Liderii in ascensiune se tem ca un "Numar Doi" le-ar putea frana inaltarea. Liderii in cadere cauta infrigurati un "Numar Doi" care sa le franeze caderea.
    
    Echipa Romaniei are astazi un meci greu de purtat. Un meci cu miza mare. Jucatorii politici de care depinde astazi soarta echipei trebuie sa-si reaminteasca faptul ca in politica, la fel ca in rugby: 1) nu poti inainta decat daca ai in spatele tau coechipieri carora sa le pasezi mingea; 2) chiar daca preferi jocul la gramada inca si acolo trebuie sa respecti regulile onestitatii; si 3) nu poti castiga meciul doar trimitand mingea in afara terenului. C-asa-i in rugby!

NOTA REDACTIEI:


    Acest material a aprut in cotidianul "ZIUA" din 30 ianuarie 2001, sub semnatura lui Adrian SEVERIN.