Canterbury-Auckland: De la banal la memorabil…

     Corespondenta din Toronto
     Interesant si placut acest meci Canterbury-Auckland, din cea de-a doua etapa a Turneului “Super 12”, incheiat cu victoria oaspetilor, 38-29, dupa ce la pauza gazdele conduceau cu 24-12! Un meci care a avut de toate: eseuri - 6 pentru invingatori, 3 pentru invinsi- ritm intens, faze electrizante, rasturnari de scor spectaculoase. Si, in plus, o adevarata demonstratie de virtuozitate a trei jucatori de mare clasa!
     Rugby-ul este, prin esenta, un sport colectiv, dar in ultima instanta, o echipa este alcatuita din cincisprezece personalitati diferite, iar intentia randurilor ce urmeaza este aceea de a elogia trei individualitati care au implinit – fiecare in felul sau – aspiratia colectiva a formatiei lor. Si ma refer – poate ati ghicit - la Rupeni Caucaunibuca, Richard McCaw si Carlos Spencer.

Rupeni Caucaunibuca - pe orbita marilor campioni


     De la debutul sau in Super 12, in sezonul trecut, continuand cu superba evolutie de la Cupa Mondiala, aripa fijiana nu a incetat sa uimeasca lumea rugby-ului, gravitand in jurul Planetei Ovale pe o orbita din ce in ce mai inalta, apropiata de cea rezervata marilor vedete ale acestui sport. In meciul disputat pe Jade Stadium, el a marcat trei splendide eseuri imbinand, cu eleganta, viteza cu forta si contribuind in mod decisiv la victoria echipei sale.
     Dar ceea ce impresioneaza cel mai mult la tanarul nascut in indepartata insula din Pacific, nu este perfecta si letala (pentru adversari) combinatie de forta si viteza de care aminteam mai sus, ci, usurinta si aparenta lipsa de efort cu care isi “croseteaza” adversarii in cursele sale catre eseu. Sprinturile explozive si derutantele schimbari de picior ii lasa pe cei mai temuti placheuri mângâind aerul in urma acestui “pur-sange” de nestapanit.
     Cu gabaritul sau de veritabil inaintas, cu viteza si finetea caracteristice jucatorului de rasa, “Caucau” (foto prima pagina) reprezinta, probabil, prototipul aripei moderne. Potentialul sau este enorm, si depinde numai de el, de el si de caracterul sau, sa ajunga in varful piramidei, sa intre si sa ramana in istoria rugby-ului ca una dintre cele mai bune aripi de treisferturi.

Richard McCaw – pe urmele lui Michael Jones


     Despre Richard McCaw am scris deseori afirmand ca este unul dintre cei mai valorosi inaintasi din lume. Parerea mi-a fost confirmata, din nou, de meciul de pe Jade Stadium in care, desi s-a aflat in tabara invinsilor, McCaw a avut o prestatie exceptionala.
     Exista in arena internationala o pleiada de jucatori de linia a treia - Magne, Betsen, Smith, Waugh, Charvis, Back sau Hill- de mare calibru; fara a ignora calitatile acestora si cu tot respectul cuvenit unor jucatori de talia celor pomeniti mai sus, mi se pare limpede faptul ca jucatorul lui Canterbury este, in momentul de fata, de departe cel mai bun flanker din lume.
     Cei care au urmarit partida de la Christchurch au avut ocazia sa asiste la o demonstratie a ceea ce inseamna rolul unei aripi de gramada in jocul de rugby. Cu o formidabila prezenta in joc, asfixianta pentru adversari, aflat mereu in mijlocul inclestarilor celor doua inaintari, sustinand purtatorul de balon in fazele de atac si placand nemilos in cele de aparare, McCaw s-a ridicat deasupra tuturor celorlalti inaintasi, dovedindu-si clasa incontestabila. Au fost momente de-a lungul partidei, cand actiunile lui McCaw mi-au adus aminte de fenomenalul Michael Jones, unul dintre cei mai mari flankeri din epoca moderna a rugby-ului.
     Valoarea sa a iesit in evidenta, mai ales, in evolutia in jocul la sol. Nu am numarat exact cate baloane a recuperat in aglomerari (noua-zece?), dar el si-a eclipsat, prin energie si eficienta, atat colegii cat si adversarii, dovedindu-se o forta in acest sector de joc.
     Nu stiu daca Ritchie McCaw are si celelalte calitati (pe cele sportive le poseda din plin!) necesare unui lider, dar, neandoios, Graham Henry il urmareste cu atentie, pentru ca una din slabiciunile selectionatei All Blacks, in anii din urma, a fost tocmai lipsa unui adevarat lider al echipei. In cazul in care calitatile umane se vor arata a fi pe masura calitatilor sportive atunci, fara indoiala, All Blacks vor avea, foarte curand, un capitan de exceptie in persoana flankerului de la Canterbury.

Carlos Spencer – “Vrajitorul” din Auckland


     Nici o “uvertura” din lume nu ar fi aruncat acea pasa nebuna - nebuna in frumusetea ei si atat de frumoasa in nebunia ei – precum Carlos Spencer in finalul meciului Blues-Crusaders!
     Sa rememoram momentul: la scorul de 31-29 pentru Auckland, si cu doar 2 minute pana la fluierul final, gazdele ataca furibund presandu-si adversarii la cativa metri de but si fortand eseul care le-ar fi adus victoria. Oaspetii rezista insa, reusesc sa recupereze, cu dificulatate, mingea care ajunge la Spencer aflat chiar pe linia butului. 99,99% din toti mijlocasii la deschidere din lume ar fi “cautat”, imediat, cu o lovitura de picior, tusa. Carlos Spencer face parte insa din acel infim procentaj de 0,01% care ar fi jucat altfel. Si acest “altfel” a insemnat o pasa lunga, de aproape 10 metri, prin fata stalpilor de tinta, pana la Rokocoko care a lansat un contraatac de aproape 100 de metri la capatul caruia acelasi Spencer a inscris un eseu ce va ramane, cu siguranta, ca unul dintre cele mai spectaculoase din istoria Turneului Super 12.
     Evident, exista riscul – chiar foarte mare – ca pasa sa fi pus intr-o pozitie extrem de dificila pe unul dintre colegii sai; sau sa fi fost interceptata, asa cum s-a intamplat cu o pasa mult mai “cuminte”, a aceluiasi Carlos Spencer, in semifinala cu Australia de la Mondiale. Riscul poate conduce, deseori, la infrangeri, dar, uneori, si la victorii.
     Este adevarat, Spencer nu este un jucator cu o gandire “geometrica”, precum Wilkinson de exemplu, cu un joc caracterizat de traiectorii “computerizate”, calculate cu o precizie uluitoare. Este adevarat, Spencer rateaza lovituri de pedeapsa, care pot atarna greu in balanta unui meci. Este adevarat, Spencer nu s-a remarcat niciodata prin placaje decisive. Este adevarat, Spencer este un jucator care nu poate fi “incorsetat” in sarcinile stricte ale unei tactici de joc, aceasta putand reprezenta, in anumite situatii, un defect, iar in altele, o calitate.
     Toate acestea sunt adevaruri care nu pot fi ignorate. Dar la fel de adevarat este faptul ca Spencer este un jucator de inspiratie, de instinct, daruit cu un imens, imens talent. Un talent care ii ingaduie sa zamisleasca din zgura, cele mai stralucitoare diamante. Un talent datorita caruia – si aceasta este, cred, marea sa calitate care il diferentiaza de ceilalti – poate transforma banalul in memorabil.
     Ceea ce s-a intamplat, de altfel, in finalul meciului Canterbury-Auckland, de pe Jade Stadium din Christchurch.