Acest site foloseste cookie-uri. Apasati butonul alaturat pentru o navigare cat mai usoara.
Daca folositi acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.
X Acest site foloseste Cookies.
Continuarea navigarii implica acceptarea lor. Detalii aici
Facebook RSS Rugby.ro Email

Turneul ?Leilor? Britanici in Noua Zeelanda: All Blacks ? analiza unui succes

Turneul ?Leilor? Britanici in Noua Zeelanda: All Blacks ? analiza unui succes

     Turneul selectionatei „Lions” in Noua Zeelanda a constituit, fara indoiala, evenimentul rugbystic major al acestui an, fiind asteptat cu un enorm interes de intreaga suflare a Planetei Ovale. Dupa cum bine se stie, All Blacks au castigat toate cele trei partide-test, umilindu-i pe „Leii” Britanici antrenati de Sir Clive Woodward.
     Noua Zeelanda continua procesul de reconstructie
    
     Nu stiu cat de corecta este interpretarea mea si nu stiu in ce masura antrenorii neo-zeelandezi ar fi de acord cu parerile exprimate mai jos, consider insa ca, dupa turneul european din toamna trecuta, seria celor trei teste impotriva „Leilor” Britanici a constituit cea de-a doua etapa principala a strategiei stabilite de Graham Henry in vederea pregatirii Cupei Mondiale din 2007. Unul dintre scopurile acestor doua faze a fost acela de a incerca cat mai multi jucatori, in meciuri sustinute in fata unor adversari puternici, din randurile carora care sa se formeze un lot largit care sa reprezinte baza selectiei echipei ce va ataca titlul mondial peste doi ani.
     Testarea unui numar cat mai mare de jucatori a fost una dintre prioritatile lui Henry chiar de la numirea sa ca antrenor principal al All Blacks, si aceasta s-a vazut clar in modul in care el a tratat turneul european din 2004. Dupa comportarea modesta din „Tri-Nations”, Graham Henry a inclus in lotul deplasat in Europa, in toamna anului trecut, 8 debutanti si 5 jucatori care jucasera pentru All Blacks, dar care nu mai fusesera convocati, de ceva vreme, de catre selectioneri. Dintre cei 8 debutanti de anul trecut, Luke McAlister si Conrad Smith au jucat in cel de-al treilea test impotriva „Leilor”, iar Piri Weepu face parte din lotul largit pentru apropiatul „Tri-Nations”. Dintre cei 5 „uitati”, Rodney So’oialo a devenit un component de baza al liniei a treia, Ma’a Nonu a jucat si el impotriva „Leilor”, in timp ce Anton Oliver, mult timp accidentat, ramane o alternativa viabila pentru postul de taloner. In privinta celorlalti , Flynn, Kaino, Taumoepeau, Cowan, Laulala, Bates au facut parte din echipa secunda a Noii Zeelande, care a intreprins, recent, un turneu plin de succes in Australia, ramanand, deci, in atentia selectionerilor All Blacks.
     Prin urmare, turneul din 2004 i-a ingaduit lui Graham Henry sa incerce 13 jucatori lipsiti de experienta internationala – exceptandu-i pe veteranii Anton Oliver si Norm Maxwell - in conditiile unor meciuri foarte dificile. Acesta a fost, in opinia mea, primul pas in procesul de alcatuire a unui lot largit care sa constituie rezervorul All Blacks pentru Cupa Mondiala din 2007.
     Dupa cum cititorii isi vor fi amintit cu usurinta, turneul din toamna trecuta a fost un mare succes pentru Noua Zeelanda, nu doar in ceea ce priveste rezultatele - victorii pe linie in fata Italiei (59-10), Tarii Galilor (26-25), Frantei (45-6) si selectionatei Barbarians (47-19) - cat, mai ales, in privinta evolutiei, mai mult decat promitatoare, a tinerilor aruncati in focul luptei. In plus, cativa dintre jucatorii care evoluau in posturi-cheie, au aratat un progres evident care, desigur, i-a satisfacut pe selectioneri. Si ma refer, in primul rand, la mijlocasul la gramada Byron Kelleher si la pilierul Tony Woodcock, care au avut o evolutie remarcabila in meciul cu Franta, precum si la „uvertura”Daniel Carter.
     Acesti trei jucatori au reprezentat cele mai importante castiguri ale turneului din 2004, ei evidentiindu-se pe trei posturi care pareau a reprezenta potentiale probleme pentru Graham Henry si colegii sai, avand in vedere plecarile la cluburi din Anglia ale lui Justin Marshall si Carlos Spencer, si lipsa unui veritabil lider pe postul de pilier stanga. Testul de la Paris a avut darul sa ii mai linisteasca pe antrenorii neo-zeelandezi: Byron Kelleher, care a facut un meci senzational in fata Frantei, s-a dovedit a fi la nivelul lui Marshall, Daniel Carter l-a inlocuit cu succes pe „vrajitorul” Spencer, talentat dar cu evolutii inegale, iar Tony Woodcock a aratat ca poseda toate calitatile necesare pentru a deveni un redutabil pilier stanga. Toti au fost titulari in cele trei teste cu „Lions”, si toti trei au avut o prestatie excelenta, confirmand forma din turneul european si rasplatind din plin increderea acordata de staff-ul tehnic.
    
     All Blacks i-au dominat net pe Lions
    
     Revenind la turneul „Leilor”, si lasand deoparte episoadele sale framantate – atacurile din presa, declaratiile spectaculoase, accidentarile dramatice, acuzele reciproce – concluzia principala care se desprinde la incheierea turneului este foarte limpede: succesul repurtat de All Blacks este clar si fara dubii. Triumful gazdelor este pe deplin meritat si nu a existat nici un moment, dar absolut nici un moment, de-a lungul acestei serii in care „Leii” sa fi amenintat in vreun fel pozitia de invingatoare a Noii Zeelande. Scorurile inregistrate in cele trei teste, 21-3, 48-18 si 38-19, numarul eseurilor inscrise , 12 fata de 5, reflecta diferenta de valoare care a existat, in aceste trei partide, intre gazde si oaspeti.
     All Blacks au dovedit, per ansamblu, o superioritate indiscutabila, dominandu-si net adversarii in toate compartimentele jocului. Marea diferenta insa s-a reflectat, dupa parerea mea, in patru aspecte esentiale: ritmul si intensitatea jocului, tehnica individuala, si calitatea executiei procedeelor simple, de baza ale rugby-ului. All Blacks au cautat sa impuna si sa mentina, si in mare parte au reusit, un ritm ridicat de-a lungul celor 80 de minute, pe care l-au „dublat”, in toate fazele jocului, cu o intensitate formidabila careia oaspetii nu au reusit, pana la urma, sa ii faca fata. Apoi, Umaga si coechipierii sai au demonstrat o tehnica individuala excelenta care le-a ingaduit sa paseze mai bine, sa placheze mai bine, sa se impuna in aglomerari si mol-uri, in tuse si in gramezi ordonate, si sa domine astfel posesia balonului. Poate ca exagerez atribuind o importanta prea mare acestui ultim aspect, sunt insa de parere ca acuratetea si calitatea executarii detaliilor in diferite faze ale jocului, au avut un rol crucial in cladirea succesului All Blacks in cele trei meciuri-test.
     Combinatia tuturor acestor factori a condus la o coeziune si la o fluiditate a exprimarii in teren care le-a permis gazdelor sa exercite o presiune constanta asupra adversarilor in toate sectoarele de joc. Si, indiferent de valoarea individuala a jucatorilor sai, chiar si o echipa de talia „Leilor” Britanici are sanse reduse de a se impune in fata All Blacks in conditiile in care este obligata sa joace sub o continua presiune. „Lions” nu au fost capabili sa absoarba presiunea gazdelor si sa reactioneze pe masura. De ce? Aceasta este cea mai dificila intrebare la care ar trebui sa raspunda Sir Clive Woodward.
    
     Gramada – piatra de temelie a succesului All Blacks
    
     Seria testelor a aratat o echipa a Noii Zeelande dornica sa continue in acelasi spirit care a facut posibila splendida victorie obtinuta, anul trecut, in fata Frantei, 45-6, pe Stade de France. Este evident faptul ca All Blacks incearca sa perfectioneze stilul de joc preconizat de Graham Henry, bazat pe un „tight five” – linia intai si linia doua - puternic si agresiv, stil care s-a dovedit atat de eficient in „campania” europeana din toamna trecuta. Neo-zeelandezii mai au destule lucruri de pus la punct, dar sa nu uitam faptul ca, de la „venirea la putere” a triumviratului Henry-Hansen-Smith, All Blacks se afla intr-un indraznet proces de transformare. Repet ideea ca, dupa parerea mea, piatra de temelie a strategiei lui Graham Henry este de a „turna” si „modela” selectionata tarii sale in vechile tipare All Blacks, revenind, deci, la bazele traditionale ale rugby-ului neo-zeelandez. Iar primul pas in aceasta intreprindere, deloc usoara, este reconstructia inaintarii si, in special, transformarea gramezii ordonate dintr-o simpla modalitate de a (re)pune balonul in joc intr-un „compresor” care sa exercite o presiune puternica asupra pachetului advers.
     Pentru a recastiga suprematia mondiala, All Blacks au nevoie sa reanvie spiritul gramezii „Made in New Zealand” din perioada lui Meads, Lochore, Gray sau Tremain; o inaintare care, alcatuita fiind din jucatori cu o impunatoare prezenta fizica si o desavarsita tehnica a gramezii, raspandea teama pe toate stadioanele lumii. Numai asa, gramada, candva cel mai pretios diamant din „coroana” rugby-ului neo-zeelandez, isi va recapata stralucirea de odinioara!
     La sfarsitul celor trei teste, principalul motiv de satisfactie al antrenorilor neo-zeelandezi a fost „saltul” valoric inregistrat de gramada. Inaintea acestui turneu, inaintarea „Leilor” era mai bine cotata decat cea a Noii Zeelande, fiind considerata mai puternica si mai versata in tehnica fazelor fixe. Asadar, se parea ca, cel putin din punct de vedere teoretic, selectionata Insulelor Britanice pornea, din start, cu un avantaj substantial in acest compartiment si toate lumea se astepta ca White, Thompson, Jenkins et Co., sa-si ingenuncheze adversarii directi, deschizand astfel drumul „Leilor” catre o repetare a performantei din 1971, cand echipa condusa de Willie John McBride castigase seria testelor in fata Noii Zeelande. Clive Woodward era foarte increzator in forta echipei sale, iar unul dintre motive era, banuiesc, presupusa superioritate a inaintarii sale.
     Iata insa ca nu intotdeauna socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ. „Targul”, in aceasta situatie, s-a numit Noua Zeelanda, iar Graham Henry si colegii sai au hotarat sa-i contreze pe oaspeti tocmai in punctul lor forte. Asa incat, in momentul „intalnirii de gradul trei”, inaintarea All Blacks nu a avut o pozitie defensiva in gramezile fixe, ci, dimpotriva, s-a aratat agresiva, a preluat rapid initiativa, liniile intai si a doua evoluand excelent si impunandu-se destul de net in fata britanicilor, surprinsi de o asemenea replica. Prestatia deosebita a gramezii a fost explicatia majora a performantei gazdelor in cele trei partide test. „The tight five”, alcatuit din Woodcock-Mealamu-Hayman(Sommerville) si „atelajul” Jack-Williams, a iesit in evidenta prin tehnica si coordonarea excelenta in fazele fixe, formand un bloc solid, puternic, care a oferit stabilitatea atat de necesara unei gramezi in meciuri de asemenea anvergura. Siguranta gramezii a facut posibila furnizarea unor baloane „curate” liniei de treisferturi, care a avut suficient timp pentru a alege cele mai bune optiuni de atac.
    
     Pilierii confirma, linia a doua ridica (inca) semne de intrebare
    
     Pilierii neo-zeelandezi au avut, in general, o comportare multumitoare, Carl Hayman si Tony Woodcock confirmand pozitiile de titulari, iar Greg Sommerville, care poate evolua atat pe partea stanga cat si pe partea dreapta, pe cea de „jolly-joker” al liniei intai. Nu stiu cum s-ar fi schimbat raportul de forte in linia intai in cazul in care Andrew Sheridan (1,93 m, 121 Kg), uriasul pilier cu alura de halterofil, ar fi evoluat ca titular in locul lui Gethin Jenkins, dar, pana la viitoarea confruntare directa Sheridan-Hayman, duelul pilierilor a fost castigat de catre neo-zeelandezi. Aici imi ingadui sa mentionez, din nou, ca in spatele acestor trei veterani se afla un tanar pilier care, dupa parerea mea, are toate calitatile pentru a deveni titular All Blacks. Numele sau este John Afoa (21 de ani, 1,83 m, 126 Kg) si l-am urmarit in sezonul trecut in Super 12, jucand sub culorile lui Auckland Blues. Avand o pozitie foarte buna in gramada, extrem de puternic, el va pune probleme oricarui adversar in gramezile ordonate. Afoa a jucat foarte bine in recentul turneu intreprins in Australia de echipa secunda a Noii Zeelande, iar forma aratata l-a propulsat in lotul All Blacks care va participa la Turneul celor 3 Natiuni.
     Meseria de pilier se invata odata cu trecerea anilor si, asemeni vinului, un pilier devine mai bun pe masura ce se „invecheste”, atingand maturitatea sportiva catre 30 de ani. Exista insa si exceptii si s-ar putea ca John Afoa, la doar 21 de ani, sa fie una dintre acestea. Banuiesc ca, ramanand credincios ideei de a forma nu doar o echipa puternica, ci un lot puternic, Graham Henry il va arunca in lupta pe Afoa, fie impotriva Africii de Sud si Australiei, fie in testele din noiembrie, din Europa.
     Daca posturile de pilieri par a fi acoperite, nu acelasi lucru se poate spune despre linia a doua. Desigur, Chris Jack si Ali Williams sunt titulari indiscutabili, iar performanta lor din primul test a intrat, deja, in istoria rugby-ului neo-zeelandez. Jack se afla intr-o evidenta crestere valorica, el urcand incet-incet catre varful topului mondial al jucatorilor de linia a doua; Williams, care a jucat exceptional in testul de la Christchurch, are nevoie insa sa demonstreze ca poate evolua, in mod constant, la cel mai inalt nivel.
     Daca titularii au confirmat, in schimb semnele de intrebare se ridica in privinta rezervelor. Tanarul James Ryan (22 de ani, 2,00m, 114 Kg) si capitanul Maorilor Jono Gibbes (28 de ani, 1,94 m, 112 Kg) au fost rezervele folosite in testele impotriva „Leilor”. Ryan este lipsit de experienta internationala, dar forma aratata de tanarul student al Universitatii din Otago in partidele din „Super 12” l-a determinat pe Graham Henry sa il selectioneze pentru cele trei teste. La randul sau, Gibbes este un excelent jucator a carui cariera a demarat, din pacate, destul de tarziu, la aproape 27 de ani, din cauza numeroaselor accidentari suferite. A avut parte de un debut de neuitat, in partida impotriva Angliei, in 2004, castigata de All Blacks cu 36-3, si in care, evoluand pe postul de flanker, a fost probabil cel mai bun inaintas al echipei sale. In afara celor doi, ceilalti potentiali candidati ar fi: Kevin O”Neill (23 de ani, 2,01m, 114 Kg) si Ross Kennedy (23 de ani, 1,98m, 113 Kg), care au participat la turneul intreprins in Australia de echipa secunda a Noii Zeelande, Sean Hohneck (26 de ani, 2,03m, 119 Kg) care a evoluat foarte bine in meciul castigat de Selectionata Maori imporiva „Leilor”si Tom Donnelly (24 de ani, 2,00 m, 113 Kg). Toti au calitati si sanse de a imbraca, intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat, tricoul All Blacks, dar, adevarul este ca niciunul dintre ei nu a reusit, deocamdata, sa impresioneze si sa se impuna cu autoritate in fata selectionerilor. Intr-un scenariu ideal, dorinta secreta a antrenorilor ar fi, probabil, ca James Ryan sa parcurga un rapid proces de maturizare care sa il transforme din speranta in certitudine, iar cel putin unul dintre cei enumerati mai sus – Sean Hohneck, Kevin O”Neill?- sa il urmeze indeaproape. Ca si in cazul lui Afoa, cred ca Graham Henry nu va pierde prilejul de a incerca , in viitoarele meciuri internationale, alaturi de Jack sau Williams, pe unul dintre jucatorii amintiti mai sus, fie in „Tri-Nations”, fie in turneul din Insulele Britanice.
     In ceea ce priveste trio-ul 6-7-8, Ritchie McCaw, acelasi jucator de mare clasa, este flankerul „Numarul 1” mondial, formand impreuna cu Rodney So’oialo si Jerry Collins o linia a treia redutabila. Chiar daca McCaw nu a stralucit ca in alte partide, si chiar daca Jerry Collins mi se pare a fi un flanker cu un joc destul de limitat, cei trei si-au dominat adversara directa, aducandu-si o contributie majora la performanta excelenta a gramezii All Blacks. In spatele titularilor se afla Sione Lauaki si Mary Holah, un flanker care ar avea loc in orice echipa din lume, dar a carui nesansa este ca evolueaza pe acelasi post ca si McCaw.
    
     Kelleher-Carter, o pereche de mare viitor
    
     Dupa progresul semnificativ al gramezii, a doua mare satisfactie a antrenorilor neo-zeelandezi a constituit-o prestatia mijlocasilor. Kelleher si Carter, au avut cateva momente de stralucire, anuntandu-se ca o pereche de mijlocasi de mare talent care poate juca un rol esential in „mecanismul” All Blacks. Byron Kelleher, aflat multa vreme in umbra lui Marshall, are toate calitatile sa domine acest post pe plan mondial. Un „demi” complet, cu o pasa rapida si precisa, un joc exploziv, cu atacuri surprinzatoare pe langa gramada, Kelleher este capabil sa aprinda „fitilul” „focurilor de artificii” realizand dintr-o faza anonima o faza memorabila de eseu.
     Daniel Carter, autorul unei partide de exceptie in cel de-al doilea test (33 de puncte, doua eseuri!) si-a consolidat pozitia de titular la „uvertura”. Presa neo-zeelandeza, entuziasmata de evolutia sa din meciul de la Wellington, l-a si declarat cel mai bun „Number 10” din lume, „detronandu-l” pe Wilkinson. Mi se pare putin grabita aceasta concluzie. Talentul lui Carter nu poate fi pus la indoiala si el poate deveni super-jucatorul pe care il asteapta o natiune intreaga, ridicandu-se deasupra lui Grant Fox, Andrew Mehrtens sau Carlos Spencer. Carter a jucat bine in turneul european de anul trecut si si-a confirmat, din plin, valoarea in testele impotriva „Leilor”. Randurile de fata nu cauta sa puna la indoiala talentul lui Daniel Carter, ceea ce vreau sa subliniez este faptul ca valoarea trebuie confirmata in timp, nu doar dupa unul, doua sau trei meciuri. Dupa parerea mea, cea mai buna „uvertura” din ultimii ani nu a fost nici Wilkinson, nici Spencer, ci Stephen Larkham. Australianul a fost si este (inca) un „dirijor” de mare clasa, cu o exceptionala viziune a jocului, capabil sa lanseze si sa combine cu linia de treisferturi, sa atace la mana, sa percuteze, unduindu-se cu eleganta printre liniile defensivei adverse; la fel de bine, el poate controla jocul prin lovituri tactice de picior, impingand si mentinand echipa adversa in propriul „22” sau punandu-si in valoare aripile. Nu cred ca Daniel Carter a atins, deocamdata, nivelul lui Larkham, dar el reprezinta, fara discutie, unul dintre marile talente ale rugby-ului mondial.
    
     Umaga – un jucator complet
    
     Linia de treisferturi, condusa de Tana Umaga, a iesit in evidenta printr-un joc solid in aparare si o forta de penetrare care le-a pus mari probleme adversarilor. Inainte de inceperea turneului, scriam in aceste pagini „electronice”, ca rolul lui Umaga este, cu preponderenta, defensiv. Imi mentin aceasta parere, iar cele trei teste au aratat, din plin, imensul aport defensiv, el remarcandu-se, din nou, prin intensitatea actiunilor sale si placaje necrutatoare. In acelasi timp insa, capitanul All Blacks nu s-a sfiit sa atace, participand activ la fiecare faza ofensiva, el reusind sa inscrie trei eseuri, unul in al doilea test si doua in cel de-al treilea, dovendindu-si, astfel, „punch”-ul ofensiv.
     Umaga formeaza cu Aaron Mauger o pereche de centri puternica care isi cunoaste foarte bine reperele, fiind greu de depasit in duelurile directe si aratandu-se extrem de periculoasa in ofensiva. „Puterea de foc” a liniei de treisferturi a fost amplificata de prezenta lui Sitiveni Sivivatu, varul lui Rokocoko, care a si marcat doua eseuri. Pe aripa dreapta, Doug Howlett a fost inlocuit dupa primul test de catre Rico Gear, iar Leon McDonald si Mils Muliaina au acoperit postul de fundas.
     Cateva cuvinte despre Umaga si accidentarea lui O”Driscoll. Repet ceea ce am mai scris in cronica meciului de la Christchurch. A fost o accidentare nefericita, dar nu cred ca Tana Umaga a avut intentia de a il scoate din joc pe irlandez. Dupa cum nu cred nici o clipa, ca un capitan All Blacks intra pe teren cu gandul de a-si accidenta, in mod voit, adversarii. A fost nedrept pentru O”Driscoll, a fost nedrept pentru „Lions”, a fost nedrept pentru Umaga, a fost nedrept pentru rugby. Din pacate, si nedreptatile fac parte din rugby.
    
     All Blacks si stabilitatea selectiei
    
     Marele avantaj al triumviratului Henry- Hansen-Smith pare a fi, in acest moment, stabilitatea dobandita la nivelul selectiei. Cred ca in clipa de fata, antrenorii neo-zeelandezi au trecut de nivelul experimentelor si a testarii jucatorilor, dispunand de un lot largit din care pot selectiona oricand un „15” de valoare ridicata. Exista inca cateva posturi neacoperite – spre exemplu, linia a doua, pozitia de fundas – dar de acum inainte, atentia si eforturile staff-ului tehnic se vor concentra mai mult in vederea rodarii si „monolitizarii” echipei de baza.
     Tinerii jucatori trebuie caliti in meciuri cu adversari puternici si, in ciuda presiunii enorme care apasa pe umerii lor, izvorata din dorinta unei natiuni de a-i vedea pe All Blacks invingatori mereu, si cu riscul de a pierde cateva partide – lucru greu de acceptat in Atearoa – sunt convins ca antrenorii neo-zeelandezi nu vor pregeta sa-i arunce in lupta, pe McAllister, Afoa, Ryan sau Smith. Provocarea tinerilor va spori concurenta pe posturi in lotul All Blacks, veteranii vor fi nevoiti sa ridice manusa aruncata, iar rezultatul nu poate fi decat pozitiv.
    
     Drumul Noii Zeelande catre Cupa Mondiala – intre echilibru si pasiune
    
     Pentru Noua Zeelanda, castigarea testelor impotriva „Leilor” constituie nu doar o mare victorie, ci, mai ales, o intarire a increderii in propriile forte. All Blacks sunt constienti insa ca nu se pot culca pe laurii succesului. Este adevarat, au castigat clar seria impotriva „Leilor”, dar de acum inainte ei trebuie sa confirme acest succes. Un succes care trebuie privit cu realism si luciditate. Intr-o anumita masura, victoria gazdelor a fost inlesnita de comportarea mediocra a oaspetilor. Dezastrul in tuse din primul test, placajele ratate, pasele gresite, lipsa de viziune a jocului de ansamblu, neputinta de a construi atacuri coerente in momentele posesiei balonului, toate acestea au usurat in mod vadit, sarcina jucatorilor neo-zeelandezi. All Blacks au asudat pentru victorie, nimic nu li s-a oferit pe tava, dar, la ora bilantului si a evaluarii succesului, slabiciunile „Leilor” trebuie luate in considerare.
     In niciunul dintre cele trei meciuri-test, „Lions” nu s-au ridicat la nivelul asteptat si nu au oferit o replica care sa fi facut din aceasta confruntare un reper important in istoria rugby-ului. In aceasta serie, „Leii” au aparut, mai mult decat orice, ca o selectionata si nu ca o echipa, dar situatia va fi complet diferita in viitoarele confruntari internationale. In Tri-Nations, All Blacks vor infrunta doua echipa redutabile, Australia si Africa de Sud, iar mai tarziu, in turneul european de la toamna, vor intalni patru echipe, Tara Galilor, Irlanda, Anglia si Scotia, care de-abia asteapta sa „razbune” umilinta suferita de „Lions”.
     Evident, triumful in fata „Leilor” a starnit un entuziasm enorm in Noua Zeelanda, acolo unde rugby-ul este adorat cu o pasiune religioasa. Urmarind comentariile presei neo-zeelandeze, am constatat insa un optimism mai mult decat exagerat: All Blacks au castigat, deja, Cupa Mondiala din 2007! Nu este nimic rau in a visa. Nu este nimic gresit in a avea incredere in fortele proprii. Nu este nimic nepotrivit in a crede in victorie si a te bucura de succese.
     Este bine insa ca orice succes sa fie privit cu echilibru si sarbatorit cu masura.
    
     Eugen Cionga – Toronto
Ti-a placut acest articol?
Da Like, Printeaza sau trimite pe Email!

Cat de utila va este aceasta informatie? Noteaza folosind stelele

Rating:

Nota: 5 din 5 - 1 vot.

Articole similare

S-au stabilit calificatele in play-off-ul Top 14
06 Iun. 2016

S-au stabilit calificatele in play-off-ul Top 14

Duminica seara a avut loc ultima etapa a campionatului francez de rugby, Top 14. Conform regulamentelor Federatiei Franceze de Rugby, toate meciurile s-au disputat la aceeasi ora, una contestata de...
Bayonne a revenit in Top 14
05 Iun. 2016

Bayonne a revenit in Top 14

Celebra echipa basca Bayonne a revenit pe prima scena a rugby-ului francez, Top 14, dupa victoria repurtata in finala barajului Pro D2, 21-16 cu Aurillac. Jocul a fost unul desfasurat dupa un tipar...
Anglia a invins clar Tara Galilor
30 Mai 2016

Anglia a invins clar Tara Galilor

Echipa nationala de rugby a Angliei a invins intr-un meci test selectionata Tarii Galilor, cu scorul de 27-13 (10-13). Partida s-a disputat in templul rugby-ului britanic, pe Twickenham din Londra, in...
Trei echipe emblematice ale Frantei retrogradate in Federale 1
30 Mai 2016

Trei echipe emblematice ale Frantei retrogradate in Federale 1

Trei dintre echipele emblematice ale rugby-ului francez, Biarritz, Bourgoin si Narbonne, au primit decizia retrogradarii din Pro D2 in federale 1, al treilea esalon valoric, din motive financiare....
Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.

Lasa un comentariu



Atentie! Pentru a activa formularul, trebuie sa raspundeti corect la intrebare!


[*] Toate campurile sunt obligatorii.
[**] Codul HTML nu este permis.
SUPERLIGA LA RUGBY 2016
1 Timisoara Saracens 40
2 CSA Steaua Bucuresti 48
3 CSM Stiinta Baia Mare 44
4 CS Dinamo Bucuresti 20
5 CS Politehnica Iasi 12
6 CS Universitatea Cluj 9
7 CSM Olimpia Bucuresti 13
DIVIZIA NATIONALA 2016
1 CS Stiinta Petrosani
2 CS Navodari
3 RCM Galati
4 CS Poli Unirea Iasi
5 Rugby Club Barlad
6 CSM Bucovina Suceava
7 RC Stejarul Buzau
Sondaj

Cine va fi campioana Romaniei?

1. Timisoara
2. Baia Mare
3. Steaua
4. CSM Bucuresti