Acest site foloseste cookie-uri. Apasati butonul alaturat pentru o navigare cat mai usoara.
Daca folositi acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.
X Acest site foloseste Cookies.
Continuarea navigarii implica acceptarea lor. Detalii aici
Facebook RSS Rugby.ro Email

Tricoul echipei nationale

Tricoul echipei nationale

     Am citit, de curand, interviul domnului Robert Antonin, managerul echipei Romaniei, acordat site-ului rugby.ro. Cu aceasta ocazie, domnia-sa a explicat ca neselectionarea lui Petre Mitu in lotul care se pregateste in vederea participarii la Cupa Mondiala, s-a datorat refuzului acestuia de a juca „pentru nationala”.
     Este pacat ca unul dintre cei mai buni jucatori romani nu va participa la Cupa Mondiala, dar intrucat nu cunosc amanunte legate de refuzul lui Petre Mitu si de natura relatiilor dintre jucator si staff-ul tehnic, nu imi ingadui sa comentez pe marginea acestui subiect. Banuiesc ca motive – sper ca intemeiate - au existat si exista de ambele parti asa incat nu pot decat sa respect atat decizia domnului Mitu cat si pe aceea a domnului Antonin.
     Intamplarea aceasta, neplacuta si nedorita, m-a facut sa ma gandesc la relatia dintre jucatori si echipa nationala, mai ales, acum, cand existenta rugby-ul se desfasoara sub zodia profesionismului.
     Prin urmare, randurile care urmeaza reprezinta o incercare de a deslusi, atat cat sta in puterea autorului, cateva din resorturile intime ale acestui mecanism atat de complex care guverneaza relatia dintre jucatori si echipa nationala.
     Avand in vedere ca jucatorii sunt actorii principali care urca pe „scena” „Nationalei”, cred ca explorarea acestei relatii jucatori-echipa nationala ar trebui sa inceapa cu o intrebarea fundamentala: Ce semnificatie are pentru jucatorii nostri selectionarea in echipa nationala?
     O intrebare care, la randul ei, poate da nastere altor intrebari. Ca de pilda:
     Reprezinta selectionarea in echipa nationala un standard al excelentei in sport? O implinire a unui vis al copilariei si al adolescentei? O obligatie, acceptata de unii, cu bunacredinta si bunavointa, iar de altii, cu mai multa sau mai putina reticenta? O necesara responsabilitate? O corvoada? O motivatie?
     Nu vreau sa folosesc cuvinte mari, dar, personal, privesc echipa nationala ca pe o institutie a sportului romanesc. Echipa nationala nu reprezinta un scop in sine, ci un mijloc. Un mijloc de a face pasul de la obscuritate la excelenta; un mijloc de a implini sperantele si visurile celor care iubesc si sprijina rugby-ul; un mijloc de a progresa pe plan sportiv, dar si social; un mijloc de a se implini ca individ; un mijloc de a se masura cu atleti de valoare mondiala; un mijloc de a intra in contact cu diferite culturi ale lumii, imbogatindu-si, astfel, propria cultura; si, nu in ultimul rand, un mijloc de a intari identitatea jucatorului roman de-a lungul si de-a latul Planetei Ovale.
    
     Echipa nationala fata in fata cu profesionismul
    
     In epoca actuala, raportul dintre jucatori si echipa nationala trebuie privit si in contextul creat de aparitia profesionismului. Introducerea profesionismului a constituit o schimbare fundamentala in existenta rugby-ului, consfintind o transformare radicala fata de perioada rugby-ului amator.
     Odata cu aparitia profesionismului, rugby-ul si-a pierdut inocenta si aura romantica ce i se potriveau atat de bine si care il faceau, in acelasi timp, atat de diferit de celelalte sporturi. Brusc, spiritul pragmatic a luat locul romantismului, rugby-ul devenind o componenta a industriei sportive mondiale. Vreau sa cred ca rugby-ul si-a pastrat, in continuare, valorile originale, dar, indiferent de dorintele nostalgicilor care tanjesc dupa rugby-ul de altadata – si, marturisesc, ca ma numar printre acestia – schimbarea este implacabila si trebuie acceptata ca atare.
     Astazi, rugby-ul este o meserie. O meserie ca oricare alta care poate fi facuta cu mai multa sau mai putina pasiune. Ne place, nu ne place, rugbystul este un angajat al unei intreprinderi care il plateste pentru a juca cat mai bine.
     Urmarind, de departe, este adevarat, evolutia echipei nationale, am avut senzatia – gresita, poate - ca a existat, uneori, tendinta de a identifica doua grupuri separate in sanul echipei: grupul jucatorilor care evolueaza in Franta si grupul jucatorilor care evolueaza in tara. Nu stiu daca aceasta separare a existat, in mod real, si daca s-a manifestat in vreun fel, dar, daca ea exista, sper ca nu influenteaza, in mod negativ, forta echipei noastre.
     Aparitia profesionismului a usurat si a grabit migratia celor mai buni jucatori romani catre cluburile din strainatate. Pentru jucatorii nostri care evolueaza in Hexagon, plecarea in Franta, dupa 1990, a constituit nu doar o aventura sportiva, ci, si o aventura umana.
     Acesti jucatori au trait, din plin, impreuna cu familiile lor – ca si noi, ceilalti romani obisnuiti – schimbarea profunda care s-a petrecut dupa Decembrie 1989. Fie ca erau copii, fie ca erau adolescenti, ei au trait si simtit, in acea perioada framantata greutatile de zi cu zi generate de tranzitia de la comunism la democratie. Fiecare dintre romanii obisnuiti a platit un pret, mai mic sau mai mare, iar dimensiunea, de multe ori, tragica, a acestei schimbari a afectat viata fiecaruia dintre noi, pe unii mai mult, pe altii mai putin.
     Pentru acesti tineri, rugby-ul a reprezentat un mijloc de a se desprinde din marasmul vietii din tara, si de a cunoaste o cu totul si cu totul alta lume. O lume departe de a fi perfecta, unde nu totul era „lapte si miere”, o lume dura, aspra, dar cu o structura normala. O structura normala intr-o lume imperfecta, e drept, dar normala. O structura pe care ei nu o cunoscusera pana atunci, pentru simplul motiv ca nu exista, inca, in Romania. Prin urmare, rugby-ul le-a deschis o poarta catre un univers absolut diferit de cel in care traisera pana atunci.
     Pentru cei mai buni dintre ei, rugby-ul a insemnat integrarea fericita intr-un mediu complet nou, insotita de o ascensiune sociala remarcabila, si, implicit, de atingerea unui nivel de viata nevisat in Romania.
     Necunoscandu-i personal, nu stiu cum s-a integrat fiecare in societatea franceza. Cert este ca, cei mai buni jucatori romani duc o viata decenta in Franta. Iar reusita lor se datoreaza, in exclusivitate, rugby-ului.
     Rugby-ul este meseria lor, meseria datorita careia ei pot asigura familiei lor un standard de viata linistitor. Si tot rugby-ul ii ajuta sa isi pregateasca o situatie cat mai stabila pentru viitorul care ii asteapta dupa ce isi vor fi incheiat cariera de jucatori.
     De la instaurarea sa in 1995, profesionismul a impus reguli noi care nu intotdeauna au fost favorabile echipelor nationale. Datorita fortei economice pe care o poseda, cluburile controleaza rugby-ul european si, in numeroase cazuri, interesul clubului se ridica deasupra interesului echipei nationale. Cluburile europene au un cuvant greu de spus in oraganizarea calendarului international, hotarand „ferestrele” in care jucatorii capata permisiunea de a participa la activitatile echipei nationale. Situatia este dificila pentru toate echipele nationale, dar, in mod clar, tarile mici, asa cum este Romania, sunt cele mai afectate de politica cluburilor. Romania nu dispune de un rezervor suficient de mare de jucatori pentru a putea inlocui, in mod onorabil, pe cei mai valorosi titulari retinuti la cluburi. Aceasta stare de fapt influenteaza, in mod indiscutabil, si relatia dintre jucatori si echipa nationala.
     Efectele profesionismului sunt adanci si patrund dincolo de aspectele organizatorice ale activitatii rugbystice. Faptul ca o accidentare poate schimba cariera unui jucator este o realitate a sportului, in general, si a rugby-ului, in particular.
     In privinta jucatorilor nostri, o potentiala accidentare suferita intr-un meci al Romaniei ar avea un efect negativ asupra carierei lor la cluburile franceze si, implicit, asupra standardului de viata al lor si al familiilor lor. Din acest punct de vedere, jucatorii nostri care activeaza in Franta se regasesc intr-o situatie delicata, trebuind sa satisfaca atat cerintele cluburilor, care le platesc salariile, cat si pe cele ale echipei nationale.
     Cluburile ar prefera sa ii vada pe angajatii lor participand cat mai rar la actiunile echipei nationale, in timp ce Federatia doreste sa ii aiba, cat mai mult timp posibil, la dispozitia selectionatei nationale. O situatie nu tocmai comfortabila pentru „francezii” nostri care trebuie sa isi imparta loialitatea intre clubul care le plateste salariile si „Nationala” care i-a ajutat sa se lanseze in arena internationala.
     Nu stiu daca si in ce masura jucatorii nostri din Franta sunt sau ar putea fi influentati, in relatia lor cu echipa nationala, de aceasta situatie care ii pune, cateodata, in fata luarii unor decizii care nu vor satisface decat una dintre cele doua parti.
     Pentru jucatorii din tara, situatia este diferita si mult mai dificila in ceea ce priveste aspectul financiar. Nivelul salariilor si conditiile de viata sunt departe, foarte departe de cele ale colegilor lor din Occident. Structurile profesioniste s-au infiripat si in Romania, dar diferentele dintre cele doua tari sunt, inca, enorme. Pastrand proportiile, observam ca jucatorii din tara se afla, de fapt, in aceeasi situatie in care se aflau coechipierii lor „francezi” inainte de a pleca in Hexagon. Ca si acestia, jucatorii care activeaza, in prezent, in tara, viseaza sa ajunga si ei sa joace in Franta, iar echipa nationala poate constitui rampa de lansare catre cluburile din strainatate.
     Revenind la ideea celor doua grupuri, sper din toata inima sa nu existe diferente si diferende intre jucatorii din Franta si cei din tara. Patriotismul nu are grade de comparatie si nu cred ca unii jucatori sunt mai patrioti decat altii. Echipa nationala nu trebuie sa fie impartita in grupuri pentru ca o asemenea situatie ar duce la o slabire a fortei colective afectand, in mod indiscutabil, performanta si evolutia de ansamblu.
     Desigur, fiecare este liber sa inteleaga, in felul sau, relatia sa cu echipa nationala; fiecare este responsabil pentru propriile sale decizii si pentru modul in care se comporta. Si aceasta este valabil si pentru jucatori, dar si pentru antrenori si conducatorii Federatiei.
     Daca jucatorii sunt actorii principali, ei nu sunt singurii prezenti pe „scena” Nationalei”. Antrenorii, impreuna cu conducatorii Federatiei, fac si ei parte din „distributia” care contribuie la succesele si esecurile echipei nationale. Exista situatii in care jucatorii nu participa la convocarile echipei nationale si din alte motive, nu doar din cauza restrictiilor impuse de cluburi: neantelegeri cu antrenorii lotului sau cu oficialii Federatiei. Asemenea situatii au existat, exista si, probabil, vor mai exista in viitor, si nu doar in rugby.
     Nu este scopul acestui articol de a analiza potentialele cauze care pot conduce la asemenea situatii neplacute. Se intampla, insa, ca in anumite circumstante, nici jucatorii si nici antrenorii sau tehnicienii Federatiei sa nu poata trece peste diferentele de opinie sau de caracter ajungandu-se la situatii extreme. Aceste sunt situatii triste care nu fac bine nici unora, nici altora si care afecteaza coeziunea sufleteasca a echipei nationale.
     Indiferent de relatiile individuale din interiorul grupului, ceea ce este important, insa, este ca modul in care toti cei implicati inteleg sa trateze relatia cu echipa nationala sa poarte girul unei sinceritati absolute. Fata de ei insisi, fata de colegii lor, fata de partenerii lor, fata de suporteri, fata de interesul rugby-ului romanesc.
    
     Patriotismul nu se invata in scoli
    
     Imi place sa cred, chiar daca aceasta parere poate parea naiva, ca tricoul echipei nationale este „tesut” dintr-o „textura” speciala. Tricoul „tricolor” exprima o identitate diferita decat aceea reprezentata de tricoul unui club, indiferent cat de celebru ar fi acesta.
     Nu cred in conceptul de a forta jucatorii sa reprezinte echipa nationala. Relatia jucator-echipa nationala este complexa si, de la un punct anume, foarte personala. Ceea ce conteaza enorm este felul in care jucatorul priveste aceasta relatie; importanta pe care o are pentru el, in cadrul sistemului sau de valori, echipa nationala, deoarece fiecare jucator recepteaza in mod diferit selectionarea in prima reprezentativa a tarii sale.
     Echipa nationala nu are nevoie doar de o prezenta fizica, ci, si de o participare sentimentala. Exista o componenta emotionala care detine un rol, as zice fundamental, in aceasta relatie jucator-echipa nationala. Nu este vorba aici de patriotismul fals, sforaitor, de fatada, ci, de un sentiment simplu, curat si sincer.
     Patriotismul, iubirea si loialitatea fata de culorile tarii nu se trambiteaza si nu se afiseaza precum pancartele cu lozinci in zilele fastuoaselor parade. Sunt sentimente care se poarta, cu mandrie, cu discretie – si asta nu inseamana deloc umilinta - inlauntrul fiecaruia, in ungherele ascunse ale sufletului. Sentimente care nu au nevoie sa fie dovedite si care nu trebuie pervertite de artificialitatea, ipocrizia si accentele primitive ale demagogiei patriotarde.
     Exista anumite lucruri care nu se invata nicaieri, nici in scoli, nici in universitati, iar patriotismul este unul dintre aceste lucruri. Patriotismul nu este o „materie” sau un „curs” care sa poata fi predate in salile de clasa ale scolilor sau in amfiteatrele facultatilor. Acest sentiment delicat si, totodata, intens, simplu si, totodata, bogat, exista, sub diferite forme, in fiecare dintre noi. Modul in care fiecare gaseste de cuviinta sa exprime acest sentiment, constituie o alegere absolut personala.
    
     Insemnatatea tricoului echipei nationale
    
     Discutand aceasta relatie jucator-echipa nationala, imi ingadui sa povestesc doua episoade din cariera a doi jucatori de rugby. Unul este legendarul Gareth Edwards, un gigant al rugby-ului, considerat de multi specialisti drept cel mai bun mijlocas la gramada din istoria rugby-ului. Celalalt este Mark Donaldson, mijlocasul la gramada al Noii Zeelande de la sfarsitul anilor ´70, care a imbracat de 35 de ori tricoul All Blacks.
     La debutul sau in echipa Tarii Galilor, in 1967, la Paris, impotriva Frantei, Gareth Edwards a mangaiat tricoul cu emotie si apoi l-a sarutat. „A fost mai mult decat un simplu sarut...Visam acel moment de la cinci ani” a marturisit, mai tarziu, marele jucator galez. Pentru Edwards, a imbraca tricoul tarii sale a insemnat, de fiecare data, un eveniment emotionant si un prilej de profunda mandrie.
     Episodul legat de „demi”-ul All Black este de-a dreptul miscator. In timp ce Mark Donaldson se afla cu echipa Noii Zeelande in turneu in Franta, in 1977, tatal sau a suferit un atac de cord. La intoarcerea sa acasa, Donaldson a facut primul drum la spital aducandu-i parintelui sau tricoul All Black pe care il imbracase in primul test contra Frantei, disputat la Toulouse. Tricoul era nespalat, purtand urmele de noroi si de sudoare uscata. Un gest care unora li s-ar putea parea teatral, fals sau desuet. Mie mi se pare a fi unul dintre cele mai sincere, naturale, tulburatoare, bogat in semnificatii gesturi, lipsit de orice dram de artificialitete si falsitate.
     Intentia acestor exemple nu este de a sugera, cumva, jucatorilor nostri ideea de a copia pe Edwards si Donaldson. Asemenea gesturi nu pot si nu trebuie sa fie copiate. Am dat aceste doua exemple doar pentru a arata insemnatatea pe care a avut-o tricoul echipei nationale pentru doi jucatori de rugby.
     Desigur, „declaratia de dragoste” a lui Edwards, precum si gestul lui Donaldson, trebuie privite in contextul culturii celor doua tari. Atat in Tara Galilor cat si in Noua Zeelanda, rugby-ul genereaza imense pasiuni care depasesc, de multe ori, granita sportului. In ambele tari, relatia afectiva, emotionala, dintre jucatori si echipa nationala, dintre public si echipa nationala, dintre public si jucatori este deosebit de puternica, ocupand un loc de frunte in viata de zi cu zi a celor doua natiuni.
     Un spirit pragmatic ar putea considera atitudinile celor doi jucatori ca relicve ale perioadei rugby-ului amator, realitatile epocii profesioniste fiind complet diferite. Nu cred ca frumusetea si profunzimea declaratiei lui Edwards si a gestului lui Donaldson depind de structura, amatoare sau profesionista, a rugby-ului. Dupa parerea mea, asemenea gesturi si atitudini depind de structura individului, nu de structura sportului.
     In mod limpede, in Romania situatia este diferita, pentru ca rugby-ul nu se bucura de aceeasi popularitate ca in Tara Galilor si Noua Zeelanda. In mod logic, rugbystii romani au un cu totul alt statut, in tara lor, decat colegii lor galezi si neo-zeelandezi in tarile respective. Ei nu trebuie sa se simta obligati sa ii imite pe galezi si pe neo-zeelandezi. Important este ca jucatorii nostri sa ramana ei insisi, respectand valorile pe care ei le considera esentiale.
     Ceea ce astept din partea jucatorilor unei echipe nationale este ca ei sa dovedeasca in fiecare meci - si cand fac aceasta afirmatie nu ma refer numai la echipa nationala de rugby - respect.
     Respectul fata de tricoul pe care il poarta; respectul fata de tara pe care o reprezinta; respectul fata de suporteri; respectul fata de valorile pe care le reprezinta sportul respectiv; respectul fata de aceasta institutie care este echipa nationala.
     Nu ma astept ca jucatorii nostri sa castige fiecare meci si nu cer victoria cu orice pret. Poate suna dramatic, dar ceea ce mi-as dori sa regasesc, in fiecare victorie si infrangere a echipei nationale, este atitudinea de a „cadea cu arma in mana” – evident, in sens figurat - cu fata la adversari. Mandria nu este un atribut doar al victoriei. Adevarat, fiecare atlet paseste in arena sportiva cu gandul de a castiga, nimanui nu-i place sa piarda, infrangerea doare, iar gustul sau este amar. O victorie nu poate fi inlocuita printr-o infrangere. Aceasta nu inseamna, insa, ca nu poti incerca un sentiment de mandrie chiar si atunci cand pierzi, dupa ce ai luptat pana la ultima picatura de energie, in fata unor adversari mai buni.
    
     Importanta lucrurilor marunte
    
     Traim intr-o lume dominata de conflicte globale, de incertitudini, de confuzie, de teama, de marasme, de brutalitate, intr-o lume in care incercam sa descoperim, in viata de fiecare zi, repere morale care sa dea un sens si o logica existentei noastre.
     Importanta sportului nu se poate compara cu dimensiunea acestor probleme care tulbura civilizatia umana. Ce loc ocupa rugby-ul intre toate acestea? Un loc marunt, minuscul, desigur. Dar, pe de alta parte, viata noastra este alcatuita din astfel de lucruri marunte. Aceste lucruri marunte, precum un meci de rugby, fie el un anodin meci de campionat sau o stralucitoare finala de Cupa Mondiala, ne umplu viata de fiecare zi. Rugby-ul poate reprezenta, deci, doar o mica placere, iar cei mai buni jucatori romani ne pot ajuta, prin intermediul echipei nationale, sa ne imbogatim viata de fiecare zi cu aceste marunte placeri. Poate ca tocmai in asemenea imprejurari, tricoul echipei nationale capata o semnificatie deosebita, facand sa vibreze corzile sensibilitatii fiecaruia dintre noi.
     Randurile de fata nu pun la indoiala loialitatea si calitatile morale ale jucatorilor echipei Romaniei sau ale celor care sunt angrenati in pregatirea echipei.
     Intentia randurilor de mai sus nu este de a provoca; nici de a da lectii moralizatoare; nici de a cauta scuze sau de a lansa acuze.
     Randurile de fata sunt doar incercari de a intelege anumite situatii care pot interveni in viata unui grup cum este echipa nationala. Reprezinta doar o incercare de a descifra cateva intelesuri si rosturi ale acestei atat de complexe relatii care leaga jucatorii de echipa nationala. Ele nu vor sa insemne mai mult decat ceea ce sunt, niste simple pareri si observatii. Care pot fi, mai mult sau mai putin, corecte.
     Si pentru ca actorii principali care urca pe „scena” „Nationalei” sunt jucatorii, imi ingadui sa inchei acest articol, cu aceeasi intrebare cu care am inceput:
     Ce semnificatie are pentru jucatorii nostri selectionarea in echipa nationala?
     O intrebare la care doar jucatorii insisi pot raspunde. Cu responsabilitate, cu maturitate, cu sinceritate.
    
     Eugen Cionga - Toronto
Ti-a placut acest articol?
Da Like, Printeaza sau trimite pe Email!

Cat de utila va este aceasta informatie? Noteaza folosind stelele

Rating:

Nota: 5 din 5 - 1 vot.

Articole similare

Rugby-ul revine la Turnu Magurele
18 Mai 2016

Rugby-ul revine la Turnu Magurele

Municipiul Turnu Magurele, din judetul Teleorman, a insemnat un bastion rugbystic de traditie. Fosta echipa Chimia Turnu Magurele a evoluat ani la rand in Divizia A2, rivalitatea locala cu formatia...
Fara complexe!
29 Aug. 2008

Fara complexe!

Apropiatul turneu al selectionatei Romaniei in Noua Zeelanda, Fiji si Samoa, constituie, in mod cert, un moment de referinta in procesul de construire a noii echipe nationale. Un asemenea turneu...
Romania 2008: Idei, sugestii, pareri...
11 Apr. 2008

Romania 2008: Idei, sugestii, pareri...

???? Sfarsitul actualei editii a Cupei Europene a Natiunilor invita, in mod logic, la o analiza a comportarii echipei nationale. Analiza care, banuiesc, va fi facuta (daca nu s-a si realizat deja) de...
Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.

Lasa un comentariu



Atentie! Pentru a activa formularul, trebuie sa raspundeti corect la intrebare!


[*] Toate campurile sunt obligatorii.
[**] Codul HTML nu este permis.
SUPERLIGA LA RUGBY 2016
1 Timisoara Saracens 40
2 CSA Steaua Bucuresti 48
3 CSM Stiinta Baia Mare 44
4 CS Dinamo Bucuresti 20
5 CS Politehnica Iasi 12
6 CS Universitatea Cluj 9
7 CSM Olimpia Bucuresti 13
DIVIZIA NATIONALA 2016
1 CS Stiinta Petrosani
2 CS Navodari
3 RCM Galati
4 CS Poli Unirea Iasi
5 Rugby Club Barlad
6 CSM Bucovina Suceava
7 RC Stejarul Buzau
Sondaj

Cine va fi campioana Romaniei?

1. Timisoara
2. Baia Mare
3. Steaua
4. CSM Bucuresti