Acest site foloseste cookie-uri. Apasati butonul alaturat pentru o navigare cat mai usoara.
Daca folositi acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.
X Acest site foloseste Cookies.
Continuarea navigarii implica acceptarea lor. Detalii aici
Facebook RSS Rugby.ro Email

O editie lipsita de prezenta unui lider autoritar

O editie lipsita de prezenta unui lider autoritar

     Mai mult decat orice altceva, editia 2007 a Turneului celor VI Natiuni va ramane in memoria iubitorilor rugby-ului prin dramatismul si suspens-ul care au invaluit ultima etapa a competitiei. Finalul incandescent de pe Stade de France, pregatit si amplificat de eseul marcat de Robert de Marigny in prelungirile meciului de pe Stadio Flaminio, a insemnat o incheiere memorabila a Turneului, castigatoarea, selectionata antrenata de Bernard Laporte, fiind desemnata in ultimele secunde ale meciului Franta-Scotia.
     Lasand deoparte tensiunea finalului, editia din acest an a Turneului celor VI Natiuni a fost, dupa parerea mea, o editie a contrastelor. Fiecare dintre echipele participante a avut evolutii oscilante, nefiind capabila sa-si domine cu autoritate rivalele. O analiza la rece a competitiei europene ar scoate la iveala faptul ca Turneul nu a propulsat niciuna dintre echipe intr-o pozitie de lider incontestabil al rugby-ului european si, mai mult decat atat, intr-o favorita a Cupei Mondiale. Fiecare echipa a avut momentele ei de varf, dar niciuna nu a reusit sa se impuna, in mod constant, de-a lungul intregii „campanii”.
     Repet ideea dintr-un articol publicat in urma cu cateva saptamani, dupa meciul Anglia-Franta, si anume ca aceasta editie a Turneului a generat, probabil, un sentiment de satisfactie, ponderata, e adevarat, in taberele natiunilor din Emisfera Sudica. La sfarsitul actualei editii a Turneului celor VI Natiuni, nu se poate spune ca Europa rugbystica si-a gasit reprezentanta care sa infrunte, cu succes, asaltul Sudului. Nici Franta, nici Irlanda si, cu atat mai putin Anglia, nu au etalat acea forta de joc care sa se apropie, cat de cat, de nivelul etalalat de All Blacks in cadrul marsurilor triumfale intreprinse in Europa in 2005 si 2006. In acest moment, superioritatea Noii Zeelande nu pare a fi amenintata de echipele „batranului” continent, dar asta nu inseamna ca, in mod automat, trofeul William Webb Ellis este, deja, castigat de Emisfera Sudica, deoarece formatiile europene pot si vor progresa pana la inceperea marelui „turnir” de la toamna.
    
     Franta – o victorie necesara
    
     Franta a invins usor Italia, Tara Galilor, foarte greu Irlanda, a cedat, in mod surprinzator de net, in fata Angliei, a terminat in forta in fata Scotiei, castigand, intr-o maniera dramatica, partida si odata cu ea, pentru a doua oara consecutiv, competitia suprema a rugby-ului european.
     Succesul formatiei lui Laporte se datoreaza, in primul rand, faptului ca francezii au comis mai putine greseli decat adversarii lor, stiind sa profite de orice eroare sau slabiciune a opozitiei. Chiar daca nu au etalat, decat arareori, celebrul „French Flair”, „Cocosii” au demonstrat o organizare a jocului, atat in defensiva cat si in ofensiva, care le-a ingaduit sa se impuna, cu exceptia partidei cu Anglia, in fata fiecarui adversar. In plus, faptul ca au marcat cate un eseu decisiv, prin Vincent Clerc si Elvis Vermeulen, in ultimul minut al meciurilor cu Irlanda si, respectiv, Scotia, indica tenacitatea si forta de caracter a echipei conduse de Ibanez.
     Si totusi, ceea ce m-a suprins putin in jocul de ansamblu al francezilor, a fost lipsa lor de consistenta de-a lungul celor cinci partide disputate in cadrul competitiei. Una dintre cauzele acestei evolutii oscilante ar putea fi politica „rotatiei”, adoptata de Laporte dupa modelul neo-zeelendez impus de Graham Henry.
     Francezii nu au gasit, inca, formula perfecta pentru linia a treia – revenirea lui Chabal nefiind, intru totul convingatoare- postul de pilier dreapta poate reprezenta o potentiala problema, in spatele veteranului Pieter de Villers, aflandu-se, deocamdata, doar Nicolas Mas, in timp ce in linia a doua, Nallet, Pape si Thion au luptat pentru o pozitie de titular, fiind de asteptat ca Fabien Pelous, accidentat, sa isi revendice locul de lider al gramezii atunci cand se va restabili complet. In privinta liniei de treisferturi, Jauzion si Dominici reprezinta pilonii pe care se bazeaza Laporte, in timp ce Clement Poitrenaud nu a confirmat pe deplin, el avand o evolutie nesigura pe postul de fundas, in special, in faza defensiva.
     In ciuda acestor probleme, Bernard Laporte nu poate fi nemultumit, deoarece, pe langa victorie, Turneul i-a oferit o surpriza extrem de placuta in evolutia promitatoare a perechii de mijlocasi Mignoni-Skrela. Pierre Mignoni a fost o adevarata revelatie, fiind, dupa parerea mea, cel mai bun jucator al tarii sale in aceasta competitie. „Demi”-ul de la Clermont a avut o prestatie excelenta, eclipsandu-i categoric pe Yachvili si Elissalde, si anuntand o cursa foarte stransa pentru titularizare in vederea Cupei Mondiale.
     Revenit dupa o absenta de cativa ani, debutul sau inregistrandu-se in 2001, in meciul Noua Zeelanda-Franta (scor 37-12), David Skrela a jucat bine la „uvertura”, evidentiindu-se, mai ales, prin jocul de picior. El nu poseda finetea si fantezia lui Michalak, dar pare mult mai constant decat „star”-ul lui Toulouse. Concurenta pentru postul de titular ramane deschisa, insa, iar Michalak poate oricand reveni, cu usurinta, gratie talentului sau, pentru a prelua bagheta de „dirijor” al echipei.
     Si, daca vorbim de postul de „uvertura”, sa nu il uitam pe tanarul Lionel Beauxis, rezerva lui Skrela, care a impresionat prin loviturile lungi de picior.
     O alta satisfactie a antrenorilor francezi, o constituie, cu siguranta, comportarea excelenta a lui Olivier Milloud. Crescut in umbra lui Marconnet – care a suferit, recent, o fractura a piciorului, devenind indisponibil pentru cateva luni – Milloud a progresat enorm, consolidandu-si pozitia de titular al postului de pilier stanga. Evolutia sa din acest Turneu il recomanda ca pe unul dintre cei mai buni specialisti ai postului de pilier stanga, alaturi de Tony Woodcock, Rodrigo Roncero si, fara nicio urma de patriotism local, Petru Balan.
     Dupa lectia de rugby predata de All Blacks, in toamna trecuta, care a echivalat cu o profunda umilinta pentru rugby-ul galic, „Les Bleus” aveau nevoie de un succes in Turneul celor VI Natiuni. L-au obtinut, nu atat de clar pe cat doreau, e adevarat, dar victoria ramane victorie si reprezinta o intarire a increderii si moralului unei echipe care se doreste a fi una dintre favoritele Cupei Mondiale.
    
     Irlanda – sperante amanate
    
     Nu vreau sa fiu nedrept in ceea ce priveste aprecierea performantei Irlandei in acest Turneu, dar, personal, asteptam mult mai mult de la selectionata „Trifoiului” decat ceea ce au aratat O’Driscoll si colegii sai. Sigur, castigarea trofeului „Triple Crown” este o performanta meritorie si care, datorita traditiei, are o semnificatie deosebita pentru irlandezi. Dar, acest semi-succes nu poate ascunde slabiciunile echipei antrenate de Eddie O’Sullivan. Editia 2007 a Turneului celor VI Natiuni trebuia, dupa parerea mea, sa confirme evolutiile bune din toamna trecuta, cand Irlanda a invins Africa de Sud, 32-15, si Australia, 21-6, confirmarea insemnand castigarea Turneului intr-o maniera cat mai clara.
     Irlanda este echipa pe care Europa rugbystica o asteapta, de cativa ani, sa faca pasul cel mare catre varful ierarhiei mondiale. Si nu oricum, ci, sa il faca apasat si sa ramana acolo, printre „gigantii” Planetei Ovale. Din pacate, judecand prin prisma evolutiei in cele cinci meciuri ale Turneului, irlandezii au fost departe de a convinge. Alternand momentele bune, de intensa presiune ofensiva, cu cele mai slabe, presarate cu greseli elementare si fisuri defensive inacceptabile pentru acest nivel, ei au fost lipsiti, per ansamblu, de autoritatea caracteristica marilor echipe.
     Irlandezii nu au reusit sa castige competitia, au pierdut in fata Frantei dupa un meci dramatic, incasand un eseu decisiv in urma unui „colaps” defensiv nepermis, au invins net, Anglia, in cea mai buna partida a lor, dar evolutiile in fata Scotiei si chiar a Italiei, in ciuda celor opt eseuri, nu au fost pe deplin convingatoare. Am laudat, la vremea respectiva, gramada irlandeza dupa meciurile cu Franta si Anglia, dar prestatiile din partidele cu Scotia si Italia, arata ca inaintarea irlandeza, desi in mare progres, nu a atins, deocamdata nivelul unei gramezi de clasa mondiala. Hayes si colegii sai se pot mobiliza pentru doua-trei meciuri, ei evoluand foarte bine in fata unor gramezi „grele”, cum au fost cele ale Frantei si Angliei, dar, se pare ca nu pot mentine ritmul si presiunea ofensiva in partide succesive cu adversari puternici.
     In meciul cu Italia, lipsa lui Paul O’Connell si evolutia mai slaba a lui John Hayes au destabilizat, in mod ingrijorator, as zice, gramada irlandeza, Horan, Best et Co. „suferind” in fata lui Perugini, Festuccia si Nieto. Iar, daca absenta unui jucator (e drept, un jucator de talia lui O’Connell!) si scaderea de forma a unui pilier pot duce la o asemenea diminuare a fortei inaintarii, atunci Eddie O’Sullivan nu poate fi foarte linistit in perspectiva Cupei Mondiale. Momentele de stralucire ale Irlandei, cand au existat, s-au datorat sclipirilor individuale, ale lui D’Arcy, O’Driscoll, O’Gara, Hickie sau Wallace. Gordon D’Arcy a fost, in opinia mea, cel mai bun si cel mai constant jucator al echipei in acest turneu, dovedind, din nou, ca este unul dintre cei mai valorosi centri din lume.
     Un aspect pozitiv l-a reprezentat evolutia liniei a treia, Easterby-Leamy-Wallace. Sudata si omogena, „troica” irlandeza a functionat foarte bine, remarcandu-se in toate partidele. Dintre cei trei, David Wallace a fost cel care a iesit in evidenta, capacitatea sa de a pasa in momentul placajului, mentinand, astfel, continuitatea fazelor, precum si sustinerea permanenta a purtatorului de balon, reprezentand calitati care il pot propulsa pe Wallace printre flankerii de elita ai rugby-ului mondial.
    
     Italia – o ascensiune care nu trebuie oprita
    
     Formatia antrenata de Berbizier a reusit o performanta istorica, obtinand doua victorii extrem de importante pentru rugby-ul italian, invingand Scotia, pe Murrayfield (cel dintai succes in deplasare!), si Tara Galilor, pe teren propriu.
     Trecand peste entuziasmul declansat de aceste izbanzi, intrebarea care se pune este urmatoarea: In ce masura ascensiunea Italiei este un rezultat al unui progres real sau al unor circumstante favorabile create, spre exemplu, de declinul unor echipe ca Tara Galilor si Scotia?
     Desigur, evolutia celor doua echipe britanice nu a fost la inaltimea asteptarilor, dar slabiciunile Scotiei si Tarii Galilor nu reprezinta singura explicatie a succesului italienilor din acest sezon. Sa dam Italiei ce este al Italiei si sa recunoastem progresul incontestabil realizat de rugby-ul din Peninsula. Dupa sapte ani de participare la Turneu, italienii au depasit un prag valoric care ii apropie de echipele de frunte ale Europei. Evident, nu trebuie sa ne grabim cu laudele, rezultatele din aceasta editie a competitiei trebuie confirmate in viitor, dar ascensiunea Italiei din acest sezon are o influenta pozitiva asupra dezvoltarii rugby-ului european.
     Performantele bune din acest inceput de an se explica, in opinia mea, prin progresul remarcabil al inaintarii. Un progres realizat nu doar in planul fortei fizice, ci, mai ales, in planul jocului de ansamblu. O gramada puternica, care se masoara de la egal la egal cu orice adversar, fiind capabila, insa, sa se exprime, in mod eficient, si in joc deschis.
     Marco Bortolami este capitanul echipei, dar liderul inaintarii mi s-a parut a fi Sergio Parisse, care a fost, dupa parerea mea, cea mai buna „inchidere” a Turneului. Alaturi de Parisse, Mauro Bergamasco reprezinta a doua individualitate de marca a gramezii italiene. De asemenea, este interesant de observat faptul ca Berbizier a beneficiat de sase jucatori valorosi in linia intai. Aceasta i-a permis sa schimbe intreaga linie intai in aproape fiecare meci, mentinand, in acest fel, prospetimea gramezii. Perugini, Nieto, Castrogiovanni, Lo Cicero, impreuna cu debutantul Staibano, alcatuiesc o rezerva valoroasa de pilieri, la care se adauga taloneurii Festuccia si Ongaro, aceasta bogatie la nivelul inaintarii putandu-se transforma intr-un factor de o importanta cruciala in durele batalii ale Cupei Mondiale.
     Nu stiu daca Italia reprezinta o varianta europeana a ascensiunii rugby-ului argentinian, dar exista asemanari care nu pot fi ignorate. Urmarind echipa Italiei in ultimele sezoane, am impresia ca „Squadra Azzurra” se dezvolta dupa modelul argentinian, bazandu-se, in primul rand, pe o gramada care devine din ce in ce mai puternica. Spre deosebire de argentinieni, insa, italienii nu poseda, deocamdata, o linie de treisferturi de valoare mondiala, cu exceptia lui Gonzalo Canale, un centru puternic si percutant.
     Influenta argentiniana exista si nu este intamplator faptul ca gramada italiana numara trei jucatori, Castrogiovanni, Nieto si Parisse, nascuti in Argentina, plus Pez, Canale, Canavosio si rezerva Aguero. Prezenta „argentinienilor” nu garanteaza un progres spectaculos, asa incat sa asteptam Cupa Mondiala pentru a vedea daca gramada condusa de Parisse va ajunge la nivelul „Pumelor”.
    
     Anglia, Scotia si Tara Galilor – in cautarea timpului pierdut
    
     Toate cele trei echipe britanice trec, fiecare in felul ei, printr-o criza care le pericliteaza sansele in ceea ce priveste o participare onorabila la Cupa Mondiala.
     Desigur, cazul Angliei este special, avand in vedere ca este vorba de actuala campioana a lumii. Nu este usor sa intelegem declinul englezilor dupa triumful din 2003 si nici nu este scopul acestor randuri de a incerca sa descifreze cauzele crizei selectionatei engleze. Cert este faptul ca dupa retragerea lui Clive Woodward, perioada „Robinson” a fost dezastruoasa, numirea lui Brian Ashton fiind o solutie disperata si temporara.
     Dupa infrangerea de pe Croke Park, in fata Irlandei, o infrangere neta, clara, a urmat victoria obtinuta, pe Twickenham, in fata Frantei. O victorie surprinzatoare, datorata, in mare masura, eforturilor uriase ale inaintarii din randurile careia s-au evidentiat Julian White, Martin Corry si Tom Rees. Acesta a fost momentul de varf al Angliei, restul meciurilor, chiar si cele incheiate cu victorii, fiind mediocre.
     Ashton a incercat si va incerca, probabil, si in continuare sa intinereasca echipa prin aruncare in lupta a unor tineri ca Strettle, Flood, Gerghaty, Easter sau Rees. Ceea ce este foarte bine. Jucatorii amintiti mai sus au confirmat, in general, increderea antrenorului lor, dar, nu sunt sigur ca simpla promovare a tinerilor jucatori va redresa, in mod miraculos, nava-amiral a rugby-ului englez. Inainte de toate, echipa Angliei trebuie sa isi regaseasca coeziunea si structura organizatorica. Atat in teren cat si in afara terenului.
     Scotia s-a remarcat prin curaj, un curaj care merita sa fie admirat, dar lipsa unei gramezi „grele” a reprezentat un handicap prea mare pentru formatia antrenata de Frank Hadden. Inaintarea va reprezenta o mare problema pentru scotieni la Cupa Mondiala, deoarece am impresia ca energia, mobilitatea si dinamismul liniei de treisferturi nu vor fi indeajuns pentru a compensa fragilitatea gramezii.
     Ca si Scotia, Tara Galilor, fara o gramada puternica, nu a constituit un factor major in Turneul 2007. „Dansul” lui Shane Williams printre apararile adverse ramane ineficient in absenta unei inaintari care sa fie capabila sa impinga „linia frontului” catre „22”-ul advers.
     Singura raza de speranta pentru galezi a constituit-o evolutia excelenta a lui James Hook pe postul de „uvertura”. Parerea mea este ca, in momentul de fata, Hook este superior lui Stephen Jones, titularul postului si capitanul echipei. Antrenorul Jenkins se confrunta cu o problema delicata, el desemnandu-l pe Jones capitan al echipei pentru Cupa Mondiala. Daca Stephen Jones va ramane titular la „uvertura”, atunci Jenkins va fi nevoit fie sa il mute pe Hook pe postul de centru, fie sa il mentina ca rezerva a lui Jones. Prioritatea antrenorului galez este recladirea gramezii fara de care sansele unei comportari bune la Cupa Mondiala, sunt extrem de reduse.
     Prin urmare, Europa si-a desemnat campioana. Se pare ca Franta si Irlanda sunt echipele care vor purta sperantele continentului nostru la „intalnirea la nivel inalt” de la toamna. Drumul pana in finala de pe Stade de France este, insa, lung.
    
     Eugen Cionga - Toronto
Ti-a placut acest articol?
Da Like, Printeaza sau trimite pe Email!

Cat de utila va este aceasta informatie? Noteaza folosind stelele

Rating:

Nota: 5 din 5 - 1 vot.

Articole similare

Castigatorii Turneului celor 6 Natiuni, vor cuceri un trofeu nou la finala din 21 Martie.
29 Ian. 2015

Castigatorii Turneului celor 6 Natiuni, vor cuceri un trofeu nou la finala din 21 Martie.

Noul trofeu este desenat si realizat de catre unul dintre cei mai mari bijutieri in argint, Thomas Lyte. Acesta este doar al doilea model de trofeu , din 1883 pana astazi, dedicat celui mai mare...
Weekend plin de rugby: Meciurile test in care echipele isi testeaza angrenajul pentru Cupa Mondiala.
07 Nov. 2014

Weekend plin de rugby: Meciurile test in care echipele isi testeaza angrenajul pentru Cupa Mondiala.

Sambata, 8 noiembrie, Noua Zeelanda va testa forta Angliei pe Twickenham. Tot atunci, Fiji incearca sa obtina prima victorie din 8 incercari, iar Philipe Saint-Andre stie ca nu isi poate permite asta...
Cronica etapei a 6-a din Aviva Premiership
25 Oct. 2013

Cronica etapei a 6-a din Aviva Premiership

O noua etapa interesanta se va desfasura in acest weekend in Aviva Premiership. Balul il va deschide Bath, in aceasta seara jucand contra celor de la Gloucester, urmanda ca duminica, in incheiere sa...
Rugby-ul din Romania prea scump pentru televiuziunile noastre
19 Oct. 2013

Rugby-ul din Romania prea scump pentru televiuziunile noastre

"Lupii Bucuresti" joaca astazi cea de-a doua partida din grupele Amlin Challenge Cup 2013 si spre dezamagirea fanilor din Romania, nici aceasta partida nu va fi transmisa la TV. 
Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.

Lasa un comentariu



Atentie! Pentru a activa formularul, trebuie sa raspundeti corect la intrebare!


[*] Toate campurile sunt obligatorii.
[**] Codul HTML nu este permis.
SUPERLIGA LA RUGBY 2016
1 Timisoara Saracens 40
2 CSA Steaua Bucuresti 48
3 CSM Stiinta Baia Mare 44
4 CS Dinamo Bucuresti 20
5 CS Politehnica Iasi 12
6 CS Universitatea Cluj 9
7 CSM Olimpia Bucuresti 13
DIVIZIA NATIONALA 2016
1 CS Stiinta Petrosani
2 CS Navodari
3 RCM Galati
4 CS Poli Unirea Iasi
5 Rugby Club Barlad
6 CSM Bucovina Suceava
7 RC Stejarul Buzau
Sondaj

Cine va fi campioana Romaniei?

1. Timisoara
2. Baia Mare
3. Steaua
4. CSM Bucuresti