Acest site foloseste cookie-uri. Apasati butonul alaturat pentru o navigare cat mai usoara.
Daca folositi acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.
X Acest site foloseste Cookies.
Continuarea navigarii implica acceptarea lor. Detalii aici
Facebook RSS Rugby.ro Email

Impactul profesionismului asupra rugby-ului (VI): Influenta profesionismului asupra spiritului jocului

Impactul profesionismului asupra rugby-ului (VI): Influenta profesionismului asupra spiritului jocului

     Continuam astazi seria de articole care trateaza ""Impactul profesionismului asupra rugby-ului" la modul cel mai profund. Autorul este corespondent al saptamanalului "Midi Olympique" pentru Canada. Tema tratata este cu siguranta una dintre cele mai importante din lumea rugbyului, ea schimband aproape complet fata sportului cu balonul oval. Cititi mai jos al saselea articol din serie, "Influenta profesionismului asupra spiritului jocului".
    
    
     CLICK AICI DISCUTATI PE FORUM DESPRE Impactul profesionismului asupra rugbyului
    
     Fotbalul este cel mai raspandit si popular sport de pe glob. Rugby-ul este doar un sport aparte.
    
     Fascinatia rugby-ului se explica, cred eu, prin neasteptata si, aparent, incompatibila combinatie dintre asprimea si duritatea inclestarii atletice de pe teren si profunzimea valorilor morale intruchipate de acest sport.
    
     Odata cu evolutia rugby-ului de-a lungul anilor, strategiile s-au schimbat, tacticile s-au schimbat, regulamentul s-a schimbat si el.
    
     Dar, ceea ce trebuie sa ramana nealterat, indiferent de transformarile structurale sau organizatorice prin care trece sau va trece rugby-ul, este spiritul jocului. Acesta este cel mai pretios dar pe care rugby-ul il poate oferi, cu generozitate, celor ce il iubesc. Un dar care trebuie protejat cu grija, devotament si loialitate. In conditiile rugby-ului de astazi, intrebarea care se pune este urmatoarea:
    
     A fost spiritul jocului influentat de aparitia profesionismului?
    
     Dupa parerea mea, profesionismul nu a modificat valorile fundamentale ale rugby-ului. Au existat, intr-adevar, evenimente care au umbrit codul excelentei rugbystice, dar nu cred ca profesionismul a alterat miezul valorilor traditionale ale rugby-ului.
    
     In acelasi timp, insa, cred ca se observa cu destula usurinta faptul ca profesionismul a determinat schimbari majore in alt plan, si anume: in planul responsabilitatilor, obligatiilor si drepturilor. Ale jucatorilor, ale antrenorilor, ale managerilor, ale oficialilor care administreaza jocul de rugby. Prin urmare, nu cred ca aparitia profesionismului a influentat spiritul jocului, marile schimbari producandu-se aici, la acest nivel al obligatiilor, drepturilor si responsabilitatilor.
    
     Si in perioada rugby-ului amator victoria si succesul reprezentau obiectivele principale ale cluburilor si selectionatelor nationale. Evident, si in perioada amatorismului existau responsabilitati, drepturi si obligatii. Jucatorii aveau o responsabilitate morala fata de club, fata de antrenori, fata de coechipieri, fata de public. Aceste responsabilitati continua sa existe si in epoca profesionista. A aparut, insa, o diferenta semnificativa: acum, rugby-ul este o meserie. In aceste conditii, responsabilitatilor, obligatiilor si drepturilor originale, li se adauga altele noi, specifice relatiei dintre angajat si cel care il angajeaza.
    
     Ceea ce ieri era, pentru marea majoritate a jucatorilor, un hobby, practicat cu placere, pasiune, spirit de sacrificiu, loialitate - dar un hobby – astazi este o profesie.
    
     Pasiune, placere, spirit de sacrificiu, onestitate, solidaritate, loialitate, toate aceste trasaturi de caracter, atat de pregnante in rugby-ul amator, exista si astazi in rugby-ul profesionist. Ceea ce s-a schimbat, insa, este perspectiva prin care jucatorul priveste si trateaza rugby-ul. El este angajat la o „firma” (clubul) care ii plateste salariul, lunar sau saptamanal, ca in orice relatie normala de munca; salariul gratie caruia isi sustine familia. In mod clar, acest nou cadru financiar si social a dus la o schimbare importanta in viata unui jucator de rugby. Pentru ca nu mai este vorba de hobby-ul sau, ci, de responsabilitatea sa de a asigura un nivel de viata decent pentru el si familia sa.
    
     Acest nou set de relatii a influentat, in mod vadit, prioritatile fiecarui jucator. Fiecare este preocupat de stabilitatea si continuitatea carierei sale de care, in multe cazuri, se leaga reusita sociala a unei intregi familii. Semnarea unui contract a devenit o decizie capitala pentru un jucator; accidentarile, care au devenit din ce in ce mai dese, reprezinta un aspect important in viata unui rugbyst. Este o situatie normala pentru rugby-ul de astazi, mai ales cand, in conditiile exacerbarii dimensiunii atletice si a contactului fizic, cariera unui jucator de elita este, oarecum limitata, in comparatie cu perioada rugby-ului amator.
    
     Acelasi lucru este valabil si pentru antrenorii si managerii cluburilor profesioniste. Fortand comparatia, se poate spune ca antrenorul si managerul reprezinta „directorul tehnic” si, respectiv, „directorul economic” al unei firme. Ei sunt „directorii” responsabili de performantele „firmei” respective. Daca „firma” nu inregistreaza suficiente succese, ceea ce afecteaza profitul, atat antrenorul cat si managerul pot fi inlaturati.
    
     Apoi, in epoca rugby-ului profesionist, rezultatele capata o greutate mult mai mare decat in perioada rugby-ului amator, consecintele acestora avand un efect mult mai profund. In era profesionista, efectul victoriilor si al infrangerilor se masoara in termeni economici, cuantificandu-se in bani, in profit, in venituri, in pierderi, in valoarea contractelor, in investitii, in cifra de afaceri etc. Prin urmare, performanta si contra-performanta au o semnificatie absolut diferita in rugby-ul profesionist decat in cel amator.
    
     „Bloodgate” – o pata pe obrazul rugby-ului
    
     Si revenind la obligatii si responsabilitati, as vrea sa ma opresc asupra unui episod care a zguduit, din temelii, lumea rugby-ului. Este vorba de episodul „Bloodgate”, legat de meciul Harlequins-Leinster, disputat in editia trecuta a Cupei Heineken. Cu toate ca iubitorii rugby-ului cunosc, probabil, povestea, imi ingadui sa o descriu pe scurt:
    
     In minutul 75 al meciului dintre Harlequins si Leinster, disputat in sferturile de finala ale Cupei Heineken, aripa Tom Williams a parasit terenul, cu gura sangeranda, fiind inlocuit de catre neo-zeelandezul Nick Evans. Nimic neobisnuit pana aici. Problema a fost ca Evans, fosta „uvertura” All Black, fusese, deja, inlocuit, de catre Chris Malone, in minutul 47, pentru o accidentare la genunchi. Malone, la randul sau, s-a accidentat si astfel echipa lui Dean Richards a ramas fara mijlocas la deschidere. Finalul meciului a fost foarte echilibrat - Leinster conducea cu 6-5 – iar Dean Richards a decis ca sansa echipei sale depindea de reusita unui drop gol. Neavand un specialist in teren, Richards a hotarat retrimiterea in teren a lui Nick Evans. Dar, cum acesta fusese inlocuit, el nu mai avea dreptul sa revina in teren in conformitate au articolul 3.12 din regulamentul IRB. Exista insa o exceptie – paragraful (a), Exceptia 1 – care permite revenirea unui jucator inlocuit anterior, numai in cazul in care un coechipier are o rana deschisa sau sangereza.
    
     Prin urmare, la ordinul lui Richards, Tom Williams a folosit o capsula care continea un lichid de culoarea sangelui, pe care o ascunsese in jambiere si pe care a spart-o intre dinti, pentru a da impresia ca este accidentat. Williams a parasit terenul cu gura „insangerata”, facand cu ochiul „smechereste” celor de pe banca de rezerve, gest ce a fost surprins in transmisia televizata. Evans a intrat in teren in locul coechipierului sau, a incercat drop-ul salvator si, din fericire pentru sanatatea rugby-ului, a ratat, Leinster castigand, in cele din urma, partida.
    
     Pentru Harlequins, victoria din partida cu Leinster era necesara deoarece o calificare ar fi insemnat un substantial castig in plan financiar. In acest context, Dean Richards a considerat ca trebuie sa foloseasca orice mijloace – legale sau ilegale – pentru a obtine victoria. Cand cele legale au parut ca nu sunt suficiente, a apelat la cele ilegale, regizand reintrarea lui Evans.
    
     Asadar, un caz cras de premeditata incorectitudine. Un caz de inselaciune, planuit cu sange rece si dus la indeplinire cu un colorant la fel de ieftin precum gestul in sine. O situatie in care Dean Richards, managerul lui Harlequins, a ales, pur si simplu, sa triseze. Si, din pacate, lucrurile nu s-au oprit aici. Gestul lui Williams a fost observat de catre doctorul lui Leinster care a vrut sa ii urmeze, pe Williams si pe doctorul echipei engleze, Wendy Chapman, la vestiar. Usa i-a fost trantita in nas, iar doctorita Chapman a continuat alunecarea pe toboganul minciunii, taind buza lui Williams pentru a crea impresia unei accidentari reale. Absolut inadmisibil! De altfel, pentru amestecul sau in incercarea de acoperire a acestei fraude morale, doctorita Chapman a fost suspendata de Consiliului Medical General.
    
     Toata aceasta sarabanda a minciunilor a constituit un caz de violare a culturii rugbystice.
    
     Scandalul a fost imens, iar pedepsele dintre cele mai grele. Dean Richards a fost suspendat pe trei ani de zile. Stephen Brennan, fizioterapistul clubului care i-a inmanat capsula lui Williams, pe doi ani. Pedeapsa lui Tom Williams, suspendat initial pe un an, a fost redusa apoi la patru luni. Clubul Harlequins a fost amendat 250,000 euro si a scapat, ca prin urechile acului, de a fi suspendat din Heineken Cup ( suspendare pe care, in opinia mea, o merita din plin).
    
     „Bloodgate” reprezinta un caz dramatic in istoria sportului cu balonul oval; un caz care a pus la grea incercare nu doar rugby-ul britanic, ci intreaga comunitate mondiala a rugby-ului. Un caz care a zguduit reperele morale ale rugby-ului si care poate avea urmari profunde in evolutia sportului pe care il iubim atat.
    
     A fost, oare, „Bloodgate” un rezultat direct al presiunii exercitate de structurile profesionismului?
    
     Este, oare, Dean Richards o victima a profesionismului?
    
     Suporterii lui Dean Richards sustin ca el nu a fost primul manager care a trisat in acest mod. Au fost si altii inaintea sa care nu au fost, insa, prinsi. Aceasta nu inseamna ca a fost si bine. De aici si pana la a gandi ca Richards a fost „ghinionist” nu este decat un pas. Ceea ce ar fi complet gresit („ghinionul” sau fiind alegerea neinspirata a „actorului” desemnat sa joace in acesta farsa, adica Tom Williams, care, dovedindu-se stangaci in interpretarea „rolului”, nu s-a ridicat la nivelul „increderii” acordate de managerul sau). Celor care privesc intreaga situatia prin prisma „ghinionului” lui Richards, le-ar place, probabil, vorba romaneasca (de care nu cred ca putem fi mandri) „hotul neprins este negustor cinstit”. Personal, consider ca rugby-ul nu are nevoie de asemenea „cinstiti negustori”. Faptul ca si altii au trisat, dar nu au fost descoperiti, nu diminueaza cu nimic responsabilitatea lui Richards.
    
     Nu vreau sa acuz profesionismul de toate relele care au patat imaginea rugby-ului. In ultima instanta, toate actiunile intreprinse, si asta nu este valabil doar in universul rugby-ului, depind de caracterul celor implicati. Fiecare este responsabil pentru actiunile si faptele sale si din acest punct de vedere niciunul dintre cei implicati in scandalul „Bloodgate” nu poate fi considerat o victima a profesionismului. A trisa nu este o obligatie si nici calea potrivita pentru a castiga.
    
     Nu idealizez rugby-ul, nu ma amagesc si stiu ca si in rugby au existat si exista trisori; au existat si exista oportunisti; au existat si exista aranjamente.
    
     Nu am sustinut niciodata si nu sustin nici acum ca rugbysti sunt cavalerii fara de prihana ai Sportului; nici ca rugby-ul este „religia” Sportului; nici ca limbajul rugbystic trebuie sa fie vorbit de toate celelalte sporturi; si nici ca rugby-ul este superior oricarui alt sport.
    
     Sunt, probabil, subiectiv, dar consider ca rugby-ul exprima, cu o forta neegalata de niciun alt sport, frumusetea si taria caracterului uman, complexitatea relatiilor umane, bogatia si profunzimea unor valori morale fundamentale. Iar amatorismul a conservat si cultivat aceste valori datorita carora rugby-ul a constituit, intotdeauna, un reper etic si moral unic in lumea sportului.
    
     Rob Andrew, fostul mijlocas la deschidere al echipei Angliei si director in cadrul Federatiei Engleze, sublinia, cu ocazia unui interviu acordat anul trecut, in „siajul” afacerii „Bloodgate”, ideea ca rugby-ul profesionist de astazi are nevoie de valorile rugby-ului amator de ieri. Perfect adevarat!
    
     Trecerea la profesionism nu trebuie sa insemne o abandonare a valorilor originare ale rugby-ului. Urmarind si alte sporturi profesioniste, nu doar rugby-ul, am avut senzatia ca disting, uneori, existenta unui concept nu doar bizar, ci si gresit, in opinia mea: un concept conform caruia, mai mult decat in amatorism, obiectivul principal al oricarui sport profesionist este victoria. Cu riscul de a fi socotit naiv si un romantic intarziat, marturisesc ca nu cred in aceasta idee. Parerea mea este ca obiectivul oricarei echipe care intra pe teren ar trebui sa fie victoria, indiferent de puterile ei si indiferent daca este vorba de o modesta echipa de amatori sau de o faimoasa echipa profesionista.
    
     Si atunci, in perioada rugby-ului amator, jucatorii intrau pe teren cu gandul si dorinta de a invinge. Nu cred ca, de exemplu, Gareth Edwards, amatorul de ieri, era mai putin motivat in a invinge Noua Zeelanda, Africa de Sud, sau a castiga „Marele Slem” in Turneul celor V Natiuni, decat este Brian O’Driscoll, profesionistul de astazi. Desigur, obligatiile si responsabilitatile sunt diferite, dupa cum si rasplata este diferita. Dar, repet, nu cred ca dorinta de victorie din perioada rugby-ului amator „ardea” cu o intensitate mai scazuta decat „arde” dorinta de victorie in era profesionismului.
    
     A fi profesionist nu este un privilegiu care se ofera cuiva; ci, un statut si o calitate care trebuie castigate, nu doar prin semnarea unui contract, nu doar prin forta muschilor, nu doar prin talent; ci, mai ales, prin responsabilitate, onestitate si integritate morala. Pentru ca a fi profesionist nu inseamna a abdica de la principiile morale care guverneaza intrecerea sportiva.
    
     A castiga: scopul suprem?
    
     Se aude, deseori, in sport expresia „trebuie sa castigam cu orice pret”.
    
     Da, mi se pare absolut normal ca fiecare echipa, impreuna cu jucatorii, antrenorii si conducatorii sai, sa doreasca, cu ardoare, victoria. Este frumos sa auzi, in vestiare, inaintea unui meci decisiv, determinarea grupului de jucatori pregatiti sa „castige cu orice pret”. Este frumos atata vreme cat fiecare are intelesul corect al „pretului”. Evident, fiecare are propria sa interpretare in aceasta privinta si de aici multitudinea de pareri care exista. Nu imi ingadui sa dau lectii de morala nimanui, dar pentru mine, „a castiga cu orice pret” inseamna sa fii gata sa sacrifici spectaculozitatea unei realizari tehnice personale care ar smulge apaluzele si uralele tribunelor, pentru truda si reusita colectiva a coechipierilor; inseamna sa fii gata sa sacrifici gloria individula pentru succesul grupului; inseamna sa sacrifici propria ambitie pentru generosul efort al celorlalti; inseamna sa intelegi ca mai presus de orgoliul personal se afla solidaritatea colectivului; inseamna sa lupti pana la epuizare, cu cinste si onestitate, respectandu-ti coechipierii, dar si adversarii; inseamna sa te bucuri, din plin, cand invingi, dar sa stii sa iti porti bucuria cu masura, fara a-ti umili adversarii; inseamna sa te intristezi cand pierzi, dar sa iti porti infrangerea cu demnitate, neuitand nicio clipa ca un esec nu inseamna sfarsitul aventurii rugbystice.
    
     Exista in universul sportului nord-american o expresie extrem de cunoscuta, care a facut, de-a lungul timpului, inconjurul multor stadioane, vestiare, cabine de transmisie, conferinte de presa: „winning isn’t everything; it’s the only thing”. In traducere libera: „a castiga nu este cel mai important lucru; este singurul lucru important”. Aceste cuvinte, devenite celebre, sunt atribuite lui Vince Lombardi, cel mai faimos antrenor din istoria fotbalului american.
    
     Se pare ca, de fapt, Lombardi nu a rostit aceste cuvinte, ci a spus cu totul altceva: „Winning isn’t everything; the will to win is everything” adica: A castiga nu este cel mai important lucru; vointa de a invinge este cel mai important lucru”. Aproape aceleasi cuvinte, exprimand, insa, doua intelesuri complet diferite, despartite de un imens hiatus moral!
    
     Si, referitor la acest aforism sportiv, unul dintre cei mai mari architecti canadieni, Raymond Moriyama, a fost intrebat de un ziarist: „ Se spune ca a castiga nu este atat de important precum maniera in care joci. Se aplica acest principiu in felul in care va faceti meseria?”. La care venerabilul arhitect a raspuns: „In arhitectura, ideea de a castiga nu este atotputernica. Daca ar fi, aceasta ar fi o dovada de imaturitate. Maniera in care joci este aceea care iti ingaduie sa mentii integritatea, umanismul si credinta personala...”. Pastrand proportiile, nu pot sa nu ma intreb: Nu se potrivesc, oare, cuvintele acestui profesionist al arhitecturii si profesionistilor rugby-ului?
    
     Era mai frumoasa lumea rugby-ului in vremea amatorismului? Iubim, oare, mai putin rugby-ul in epoca profesionismului? Fiecare dintre noi, cei care iubim rugby-ul, are propriul sau raspuns.
    
     Nu stiu daca profesionismul va altera, in viitor, spiritul rugby-ului asa cum il cunoastem astazi. Si daca aceasta se va intampla, sper ca schimbarea sa fie intr-un mod care sa nu raneasca spiritul jocului.
    
     As vrea sa inchei aceasta serie de articole cu descrierea unei imagini a rugby-ului pe care il iubesc. Nu evoc aceasta imagine din trecut deoarece m-am lasat napadit de nostalgie, cu gandul la rugby-ul de altadata; si nici pentru ca simt, cumva, nevoia de a trai din amintiri. Nu! O evoc pentru ca este bine sa nu uitam ca, uneori, putem invata din exemplele trecutului si din astfel de amintiri.
    
     20 Februarie, 1954, Cardiff, stadionul Arms Park.
    
     In ultimul meci al turneului lor in Marea Britanie, All Blacks inving selectionata Barbarians cu 19-5. Dar nu scorul este important, ci ceea ce s-a intamplat dupa fluierul final al arbitrului.
    
     La sfarsitul meciului, jucatorii celor doua echipe si-au inlantuit mainile, intr-un superb gest de solidaritate si de magie rugbystica, si au cantat, impreuna cu 60 000 de spectatori, „Auld Lang Syne”, cantecul pe care britanicii il canta, de obicei, in noaptea Anului nou! Un simplu, dar splendid mod de celebrare a spiritului rugby-ului!
    
     Sa avem incredere ca asemenea gesturi mai sunt posibile si in rugby-ul de astazi.
    
     Eugen Cionga
     Toronto

    
     Cititi si partile precedente
    
     CLICK AICI PARTEA I - DE LA AMATORISM LA PROFESIONISM
    
     CLICK AICI PARTEA A II-A - INFLUENTA PROFESIONISMULUI ASUPRA JOCULUI
    
     CLICK AICI PARTEA A III-A - INFLUENTA PROFESIONISMULUI ASUPRA JOCULUI <
    
     CLICK AICI PARTEA A IV-A - INFLUENTA PROFESIONISMULUI ASUPRA JOCULUI
    
     CLICK AICI PARTEA A V-A - INFLUENTA PROFESIONISMULUI ASUPRA NATIUNILOR MICI
Ti-a placut acest articol?
Da Like, Printeaza sau trimite pe Email!

Cat de utila va este aceasta informatie? Noteaza folosind stelele

Rating:

Nota: 5 din 5 - 1 vot.

Articole similare

S-au stabilit calificatele in play-off-ul Top 14
06 Iun. 2016

S-au stabilit calificatele in play-off-ul Top 14

Duminica seara a avut loc ultima etapa a campionatului francez de rugby, Top 14. Conform regulamentelor Federatiei Franceze de Rugby, toate meciurile s-au disputat la aceeasi ora, una contestata de...
Bayonne a revenit in Top 14
05 Iun. 2016

Bayonne a revenit in Top 14

Celebra echipa basca Bayonne a revenit pe prima scena a rugby-ului francez, Top 14, dupa victoria repurtata in finala barajului Pro D2, 21-16 cu Aurillac. Jocul a fost unul desfasurat dupa un tipar...
Anglia a invins clar Tara Galilor
30 Mai 2016

Anglia a invins clar Tara Galilor

Echipa nationala de rugby a Angliei a invins intr-un meci test selectionata Tarii Galilor, cu scorul de 27-13 (10-13). Partida s-a disputat in templul rugby-ului britanic, pe Twickenham din Londra, in...
Trei echipe emblematice ale Frantei retrogradate in Federale 1
30 Mai 2016

Trei echipe emblematice ale Frantei retrogradate in Federale 1

Trei dintre echipele emblematice ale rugby-ului francez, Biarritz, Bourgoin si Narbonne, au primit decizia retrogradarii din Pro D2 in federale 1, al treilea esalon valoric, din motive financiare....
Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.

Lasa un comentariu



Atentie! Pentru a activa formularul, trebuie sa raspundeti corect la intrebare!


[*] Toate campurile sunt obligatorii.
[**] Codul HTML nu este permis.
SUPERLIGA LA RUGBY 2016
1 Timisoara Saracens 40
2 CSA Steaua Bucuresti 48
3 CSM Stiinta Baia Mare 44
4 CS Dinamo Bucuresti 20
5 CS Politehnica Iasi 12
6 CS Universitatea Cluj 9
7 CSM Olimpia Bucuresti 13
DIVIZIA NATIONALA 2016
1 CS Stiinta Petrosani
2 CS Navodari
3 RCM Galati
4 CS Poli Unirea Iasi
5 Rugby Club Barlad
6 CSM Bucovina Suceava
7 RC Stejarul Buzau
Sondaj

Cine va fi campioana Romaniei?

1. Timisoara
2. Baia Mare
3. Steaua
4. CSM Bucuresti