Acest site foloseste cookie-uri. Apasati butonul alaturat pentru o navigare cat mai usoara.
Daca folositi acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.
X Acest site foloseste Cookies.
Continuarea navigarii implica acceptarea lor. Detalii aici
Facebook RSS Rugby.ro Email

Impactul profesionismului asupra rugby-ului (V): Influenta profesionismului asupra natiunilor "mici"

Impactul profesionismului asupra rugby-ului (V): Influenta profesionismului asupra natiunilor
     Continuam astazi seria de articole care trateaza “Impactul profesionismului asupra rugby-ului” la modul cel mai profund. Autorul este corespondent al saptamanalului "Midi Olympique" pentru Canada. Tema tratata este cu siguranta una dintre cele mai importante din lumea rugbyului, ea schimband aproape complet fata sportului cu balonul oval. Cititi mai jos al treilea articol, “Influenta profesionismului asupra natiunilor „mici”.
    
    
     CLICK AICI DISCUTATI PE FORUM DESPRE Impactul profesionismului asupra rugbyului
    
     Povara profesionismului
    
     Pentru natiunile „mici”, trecerea la profesionism a fost de-a dreptul brutala, desfasurandu-se sub semnul unui puternic soc economic. In noua „ordine economica” a rugby-ului mondial, in care forta resurselor financiare a stat si sta la baza implementarii, cu succes, a rugby-ului profesionist, a fost logic ca tarile care nu dispuneau de un potential financiar adecvat, sa sufere si sa ramana in urma in ceea ce priveste dezvoltarea sportului cu balonul oval. Din acest punct de vedere, profesionismul a aruncat o povara extrem de grea pe umerii natiunilor „mici”.
    
     Bineinteles, situatia a fost si este diferita in fiecare tara, in functie de specificul economic, social si cultural.
    
     Spre exemplu, in Emisfera sudica, rugby-ul din Fiji, Tonga si Samoa a fost, mai mereu, saracit de continua migratie a jucatorilor lor catre Noua Zeelanda si Australia. Se cuvine scos in evidenta faptul ca, aceasta migratie „sportiva” a fost si este, in general, de natura economica, deoarece sansele reusitei sociale si profesionale a rugbystilor si a familiilor lor, erau si sunt mult mai ridicate in Noua Zeelanda si Australia, decat in insulele de bastina.
    
     All Blacks, in special, si Wallabies au avut in randurile lor numerosi jucatori originari din aceste tari. Bryan Williams, marea aripa din anii ’70, Inga Tuigamala, Walter Little, Tana Umaga, Jonah Lomu, Olo Brown, Graeme Bachop, Joe Rokocoko, Sitiveni Sivivatu, Willie Ofahengaue, Radike Samo, Toutai Kefu, Lote Tuqiri sunt doar cativa dintre jucatorii de valoare din insulele Pacificului care au reprezentat, de-a lungul timpului, Noua Zeelanda si Australia. Din acest punct de vedere, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, deoarece, ca si inainte, in perioada rugby-ului amator, si acum, in perioada de consolidare a profesionismului, cei mai valorosi jucatori din aceste tari evolueaza in campionatele celor doua mari puteri ale Sudului.
    
     In ceea ce priveste rugby-ul din Europa de Est, situatia din perioada amatorismului era cu totul si cu totul diferita. Pana la caderea comunismului, in tarile din lagarul socialist, sportul era finantat de catre stat. Si, in ciuda faptului ca aceste tari sa laudau, din motive politice si ideologice, ca sportul era amator, realitatea era cu totul alta.
    
     In foarte multe discipline sportive - si Romania nu a facut exceptia de la aceasta regula neoficiala - exista un statut semi-profesionist, iar in anumite situatii, chiar profesionist. Nu este scopul randurilor de fata de a analiza pseudo-amatorismul sportiv existent in fostele tari comuniste. Ceea ce vreau sa subliniez, insa, este ideea ca si rugby-ul, in pofida conditiei sale de „Cenusareasa” a sportului, asa cum a fost situatia sa in Romania, s-a bucurat, intr-o anumita masura, de un statut semi-profesionist in tarile Europei de Est.
    
     In perioada amatorismului, Romania era, de departe, cea mai puternica natiune europeana din afara Turneului celor V Natiuni. Contactul permanent cu Franta, incepand din 1960, reluarea, in anii ’70, a legaturilor cu rugby-ul britanic, dupa nefericita intrerupere din 1957, turneul in Noua Zeelanda din 1975, meciul cu All Blacks, in 1981, meciurile cu Tara Galilor, Scotia, Irlanda si Anglia, toate acestea au permis rugby-ului romanesc sa inregistreze un progres remarcabil. In aceeasi perioada, adversarii nostri de astazi, Portugalia, Spania, Germania, Cehia, Rusia si Georgia (pe vremea aceea, ambele erau republici sovietice) nu contau in arena internationala. Doar Italia constituia un adversar mai puternic, dar evolutiile oscilante nu le-au ingaduit italienilor sa capete aceeasi recunoastere, pe plan european, de care se bucura Romania.
    
     In acelasi timp, trebuie recunoscut faptul ca rugby-ul nostru era semi-profesionist („scoaterile din productie”, angajarile fictive in intreprinderi si ministere, toate acestea constituiau forme ale profesionismului, mascate in spatele fatadei unui amatorism de parada), in timp ce portughezii, spaniolii, nemtii, italienii erau, in acele vremuri, cu adevarat, amatori. Desigur, existau si rugbysti amatori in tara, dar, in general, sportul romanesc se dezvolta sub insemnele unui profesionism mascat.
    
     Dupa Decembrie 1989, cand sistemul politic, impreuna cu intreaga structura economica, s-a prabusit, criza rugby-ului romanesc, care incepuse sa se faca simtita de la inceputul anilor ’80, a intrat intr-o descendenta spirala a mediocritatii din care nu a iesit nici pana astazi. Cauzele sunt numeroase, iar situatia de ansamblu a rugby-ului romanesc merita o analiza separata, amanuntita si profunda, care nu constituie subiectul acestui articol.
    
     International Rugby Board – un rol crucial in sustinerea natiunilor „mici”
    
     In conditiile extrem de nefavorabile, din punct de vedere financiar, impuse de aparitia profesionismului, amplificate si de lipsa unui sprijin guvernamental consistent, natiunile „mici” primesc cel mai pretios ajutor din partea International Rugby Board (IRB). Fara ajutorul continuu al IRB-ului, este greu de crezut ca rugby-ul ar putea supravietui in aceste tari.
    
     Spre cinstea sa, IRB-ul se cazneste sa ajute natiunile „mici”, furnizand ajutor financiar si tehnic. Intentiile sunt generoase, dar problemele nu sunt deloc simple. Prapastia care separa natiunile „mari” de natiunile „mici” este imensa si nu exista niciun semn ca ea se va micsora curand.
    
     Toata lumea este interesata de progresul echipelor nationale; toti ar vrea sa asiste la un meci in care Georgia ar castiga in fata Irlandei (ceea ce era cat pe ce sa se intample la Cupa Mondiala din 2007!) sau Romania ar invinge Tara Galilor ( ce frumos ar fi!). Sa nu uitam, insa, ca performantele (si contra-performantele) respectivelor echipe nationale reprezinta doar un aspect al dificultatilor prin care trec aceste natiuni. Problema majora se regaseste la nivelul structurilor interne ale fiecarei tari, la nivelul capacitatii acestora de a stii sa construiasca o fundatie solida, capabila sa sustina intregul esafodaj al rugby-ului din tara respectiva. Aceasta este marea provocare cu care se confrunta, zi de zi, natiunile „mici”.
    
     O victorie, sau chiar doua, a unei natiuni „mici” impotriva unora dintre natiunile „mari”, ar constitui, desigur, o surpriza placuta si ar avea un rasunet international, pe masura. Dar, in ciuda incarcaturii sale emotionale si a unei explicabile si justificate bucurii de moment, o asemenea victorie nu ar rezolva problemele majore cu care se confrunta natiunile „mici”. Actuala prapastie valorica dintre cei „mari” si cei „mici” va dispare numai atunci cand, spre exemplu, echipe ca Georgia, Rusia, Portugalia si Romania, vor fi capabile sa obtina, in mod constant, rezultate echilibrate, mai intai, cu formatiile din elita europeana, si apoi cu gigantii din Emisfera Sudica. Va mai curge, insa, multa, multa apa pe Mtkvari, raul ce strabate capitala gruzina,Tbilisi, pe Moscova serpuind pe langa Kremlin, pe Tejo, scaldand malurile Lisabonei, si pe Dambovita noastra nationala, pana cand dorinta celor „mici”, si totodata a noastra, a suporterilor lor, se va transforma in realitate.
    
     Intr-un interviu acordat in 2009, Bernard Lapasset, presedintele IRB-ului, a declarat: „Banii nu reprezinta singurul lucru de care avem nevoie. Avem nevoie, mai intai, sa stim cum sa construim jocul de rugby in toata lumea”. Aceasta „cunoastere a modului de constructie” a jocului de rugby este un factor crucial pentru natiunile „mici”. Iar „cunoasterea” nu apartine doar IRB-ului, ci, trebuie impartasita si asumata de organizatiile responsabile cu dezvoltarea rugby-ului in fiecare din aceste tari. Indraznesc sa scriu ca tocmai in acest plan al „cunoasterii modului de constructie” a rugby-ului se face si se va face diferenta intre natiuni precum Romania, Georgia, Rusia, Portugalia sau Spania.
    
     In ziua de azi, se vehiculeaza sume imense de bani in rugby-ul profesionist, dar repartizarea acestora intre natiunile „mari” si cele „mici” constituie o problema de capatai pentru IRB. Tot domnul Lapasset atragea atentia ca astazi, in rugby-ul mondial, doar „...2-3% dintre jucatori sunt profesionisti. Restul sunt amatori. Cu toate acestea trebuie sa organizam jocul la nivel global. Exista foarte multi bani pentru aceste procente de 2-3%, dar pentru rest, banii sunt foarte putini. Aceasta este problema IRB-ului...”
    
     Prin urmare, 2-3% reprezinta elita profesionismului. Aceste procentaje minuscule reprezinta universul luminos al rugby-ului „mare”. Dar, dupa cum observa presedintele IRB-ului si dupa cum stim cu totii – ma refer la noi, cei din tarile „mici” - lumea rugby-ului nu se limiteaza la aceste minime procente.
    
     In spatele „intalnirilor la nivel inalt” ale marilor puteri rugbystice, in spatele spectacolelor de exceptie oferite de titanii rugby-ului mondial, in spatele sponsorilor generosi, in spatele reclamelor luminoase care impanzesc marile stadioane, exista lumea rugby-ului amator; rugby-ul amator, ruda saraca, care incearca sa supravietuiasca, asa cum poate, in umbra focurilor de artificii si a reflectoarelor sclipitoare scaldand arenele care gazduiesc marile derby-uri ale Planetei Ovale; exista lumea rugby-ului amator cu tribune mai mult goale decat pline, cu terenuri cu iarba tocita de atatea si atatea generatii de crampoane si pentru care nu exista bani pentru a fi regazonate; exista lumea rugby-ului amator cu antrenori, multi dintre ei pasionati, dar prost platiti si care, in pofida dragostei pentru balonul oval, trebuie sa se gandeasca ca au, totusi, o familie de intretinut; lumea rugby-ului amator cu voluntari anonimi, dintre care multi au incaruntit pe terenurile de rugby, dar care nu isi mai gasesc locul in noua ordine a rugby-ului profesionist; lumea rugby-ului amator in care cei mai buni jucatori isi parasesc tarile de bastina pentru a evolua la cluburi din Franta, Marea Britanie sau Italia, in cautarea unui nivel de viata mult mai ridicat decat acasa; lumea rugby-ului amator al echipelor de copii si juniori care, de multe ori, joaca doar in fata parintilor, bunicilor si prietenilor, visand ca vor ajunge sa evolueze, candva, pe Twickenham, Millenium Stadium, Stade de France sau Eden Park.
    
     Adevarat, actuala stare a rugby-ului amator in aceste tari, impovarata de greutati de tot felul, framantata, macinata, uneori, de nedorite si inexplicabile conflicte interne, este si o consecinta directa a aparitiei profesionismului. Dar sa nu invinuim profesionismul de toate neputintele, neamplinirile si „relele” care s-au abatut asupra rugby-ului amator.
    
     Profesionismul, in rugby, reprezinta realitatea secolului XXI. O realitate dura a sportului mondial care trebuie, insa, acceptata. Nu cu resemnare, ci cu dorinta sincera de a gasi solutii care sa ingaduie desprinderea din aceasta criza. Iar aceste solutii nu constituie doar responsabilitatea IRB-ului, ci, si a autoritatilor sportive din fiecare tara, a jucatorilor, a antrenorilor, a managerilor. Nu este deloc usor. Este foarte, foarte greu. Dar alta cale, pur si simplu, nu exista. Toti cei care sunt interesati, si „mari” si „mici”, in a juca rugby in secolul XXI, trebuie sa se adapteze noii realitati a rugby-ului profesionist.
    
     Desigur, obtinerea si asigurarea unor mijloace financiare solide, capabile sa asigure o dezvoltare continua, coerenta, a tuturor segmentelor structurii rugbystice interne, reprezinta o problema extrem de dificila pentru natiunile „mici”. IRB-ul ajuta aceste tari cu fonduri din visteria sa, dar contributia sa nu este de ajuns. Este nevoie de formarea unei structurii financiare stabile in fiecare din aceste tari, pentru a putea spera la un progres semnificativ. De aceea, „goana” dupa atragerea sponsorilor a ajuns sa fie preocuparea principala si, totodata, cosmarul federatiilor si cluburilor de rugby. Sponsorii se gasesc cu foarte mare greutate, iar rugby-ul sufera si din aceasta pricina.
    
     Alaturi de sprijinul financiar, asistenta tehnica acordata de catre IRB, federatiilor respective, s-a dovedit a fi absolut necesara. Dupa cum bine se stie, una dintre cele mai raspandite modalitati de sprijin, din punct de vedere tehnic, a fost numirea in fruntea unora dintre echipele nationale a antrenorilor formati la scolile natiunilor „mari”. Romania a avut antrenori francezi si neo-zeelandezi, iar, in prezent, este condusa de Serge Laïrle; Georgia a avut si ea antrenori francezi, dar, de cativa ani, este antrenata de Tim Lane, un excelent antrenor australian; Rusia a beneficiat de experienta tehnicienilor francezi, fiind condusa, acum, de un trio de specialisti englezi; Japonia este antrenata de John Kirwan, fostul All Blacks; Canada il are la carma pe Kieran Crowley, un alt fost All Blacks; selectionata SUA a fost antrenata de tehnicieni australieni si irlandezi, iar acum il are in frunte pe Eddie O’Sullivan, cel care a condus Irlanda la Cupa Mondiala din 2007.
    
     Daca unii dintre acestia au avut, intr-adevar, capacitatea tehnica de a aduce o contributie reala si eficace la progresul echipei respective si daca au confirmat, pe deplin, vorba „omul potrivit la locul potrivit”, aceasta este o cu totul alta problema care nu face parte din analiza de fata.
    
     A avea antrenori de valoarea in fruntea echipelor nationale din tarile „mici”, este, indiscutabil, un lucru pozitiv. Insa, un asemenea antrenor, oricat de celebru si competent ar fi, nu poate imbunatati, el singur, situatia generala a rugby-ului din tara respectiva. El poate implementa strategii si tactici de joc si poate imbunatati stilul de joc al echipei. El poate avea o influenta pozitiva si motivationala asupra jucatorilor sai si poate contribui, intr-o mai mare sau mai mica masura, la calificarea echipei nationale la Cupa Mondiala. Ceea ce, desigur, nu este putin lucru. Dar, un antrenor, oricat de celebru ar fi, nu poate rezolva problemele delicate ale rugby-ului din tara respectiva pentru simplul motiv ca un singur om nu poate reforma un sistem.
    
     Ideea pe care vreau sa o subliniez este urmatoarea: echipa nationala trebuie sa constituie un scop major al dezvoltarii rugby-ului in tarile „mici”; prioritatea, insa, ar trebui sa fie, in opinia mea, constructia unor fundatii solide care sa sustina intreaga structura rugbystica a tarii.
    
     Noile competitii organizate de IRB
    
     O alta modalitate de a ajuta natiunile „mici”, pe langa asistanta financiara si tehnica, a fost organizarea unor noi competitii dedicate, in exclusivitate, acestor tari. IRB-ul a cautat sa ajute aceste natiuni alocand fonduri importante si organizand turnee care sa ofere sansa acestor echipe sa joace la nivel international.
    
     Organizarea acestor competitii s-a nascut dintr-o nevoie foarte simpla: diferenta de valoare dintre echipele din elita mondiala si cele din grupa din care face parte si tara noastra era prea mare pentru ca meciurile directe sa fie suficient de echilibrate pentru a starni un interes global si a genera profitul necesar pentru justificarea organizarii unor asemenea meciuri. Incercari s-au facut, iar daca zabovim, de exemplu, asupra rezultatelor Romaniei si Canadei, ca reprezentante ale celor doua emisfere, rezultatele au fost cat se poate de clare: Romania a pierdut cu 134-0 in fata Angliei, cu 81-9, 54-8 si 66-7 in fata Tarii Galilor, cu 48-6 in fata Scotiei si 56-8 in fata Frantei. Canada a fost invinsa de Anglia, 70-0, de Irlanda, 55-0, a pierdut in fata Scotiei cu 41-0 si a Frantei, cu 50-6.
    
     Drept urmare, IRB-ul a avut initiativa de a organiza, in functie de zonele geografice, turnee la care sa participe, alaturi de natiunile „mici”, selectionatele „A” ale natiunilor „mari”.
    
     Sa le trecem, pe scurt, in revista:
    
     Churchill Cup este o competitie internationala organizata special pentru rugby-ul din America de Nord. Canada si SUA au avut si au ocazia sa joace, in mod regulat, cu echipele secunde ale Angliei, Irlandei si Scotiei. Forta turneului a crescut odata cu participarea selectionatei Maori (la trei editii) si a echipei secunde a Argentinei. La editia din acest an, iata ca va participa, pentru prima oara, si Franta A. In acest mod, Cupa Churchill a devenit o competitie puternica si foarte utila pentru rugby-ul nord-american.
    
     Corespondentul european al Cupei Churchill este Cupa Natiunilor . Aceasta competitie a fost conceputa pentru a oferi posibilitatea unor natiuni ca Romania, Georgia, Rusia, Portugalia, Uruguay sa joace impotriva selectionatelor secunde ale Africii de Sud, Scotiei, Argentinei, Italiei sau Frantei.
    
     In plus, exista inca doua competitii organizate special pentru America de Nord si Europa. Americas Rugby Championship (ARC), care a inlocuit competitia North America 4, a fost inaugurata anul trecut. Alaturi de selectionate din Canada si SUA, a participat si selectionata „Jaguarilor” argentinieni care a si castigat, de altfel, competitia. Turneul reprezinta o oportunitate pentru progresul jucatorilor canadieni si americani amatori, care activeaza in competitiile nationale ale celor doua tari. Pe termen lung, intentia este de a include in acest turneu tari din America de Sud, precum Chile, Uruguay si Brazilia.
    
     In Europa, Cupa Europeana a Natiunilor reuneste in prima divizie, cele mai puternice echipe din afara Turneului celor VI Natiuni: Romania, Georgia, Rusia, Portugalia, Spania.
    
     Toate aceste competii au un scop bine definit: acela de a oferi un calendar competitional adecvat natiunilor „mici”.
    
     Pe de o parte, aceste echipe joaca in intalniri bilaterale, in cadrul Cupei Europene a Natiunilor, avand, astfel, posibilitatea de a se compara, in mod direct, intre ele; in acelasi timp, asemenea intalniri ofera conditiile formarii unor rivalitati si traditii est-europene (ma refer la Romania, Rusia si Georgia) care vor avea un efect pozitiv asupra consolidarii turneului.
    
     Pe de alta parte, aceste tari au ocazia de a juca, in Cupa Natiunilor, impotriva selectionatelor secunde ale natiunilor „mari”, ceea ce nu poate decat ajuta progresul selectionatei Romaniei si al celorlalte colege de grupa.
    
     Structura interna – o problema capitala a natiunilor „mici”
    
     Organizarea unor astfel de turnee este, fara indoiala, binevenita, asemenea competitii servind, pe deplin, interesul natiunilor „mici”, la nivel international. Turneele sunt necesare, dar, totusi, nu sunt suficiente pentru imbunatatirea nivelului rugby-ului din aceste tari. Esential pentru tari ca Romania, Georgia, Rusia, Portugalia sau Spania, este sa isi dezvolte structuri interne solide, in pas cu cerintele profesionismului.
    
     In general, campionatele nationale se bazeaza, inca, pe structurile sportului amator, ceea ce constituie un dezavantaj evident. Problema cardinala a acestor tari este formarea unui campionat intern profesionist, in adevaratul sens al cuvantului. Atata vreme cat Romania, Georgia, Portugalia, Spania, nu vor transforma campionatele interne in ligi profesioniste, rugby-ul intern nu va progresa suficient pentru a tine pasul cu elita mondiala.
    
     Adevarat, fiecare dintre aceste natiuni poseda jucatori de valoare. Dar, sa nu ne pacalim. Spre exemplu, faptul ca exista jucatori romani care evolueza in Franta si Anglia - unii dintre ei la echipe valoroase - nu inseamna ca rugby-ul romanesc este puternic. Nu vreau sa diminuez cu absolut nimic meritul acestor jucatori. Faptul ca ei au jucat, iar unii dintre ei joaca, inca, pentru echipe de frunte din Franta (Petru Balan, Petre Mitu, Florin Corodeanu, Razvan Mavrodin, Marius Tincu,Ovidiu Tonita, Bogdan Balan, Cezar Popescu, Sorin Socol, Cristian Petre, Silviu Florea, Dragos Dima, Petrisor Toderasc, Iulian Dumitras, Alexandru Manta, Lucian Sirbu, Romeo Gontineac) si Anglia (Paulica Ion) reprezinta o dovada a valorii lor si este un mare succes personal care trebuie laudat. Acesti tineri si-au cladit, cu ajutorul rugby-ului, prin talentul lor si prin propriile lor forte, un drum in viata, pentru ei si pentru familiile lor, de care pot fi mandri. Intr-o situatie similara se afla si colega noastra de „suferinta”, Georgia, cei mai valorosi jucatori gruzini evoluand in campionatul francez.
    
     Fara a umbri, catusi de putin, succesul acestor jucatori, imi permit sa repet: reusita individuala nu rezolva problemele de fond ale rugby-ului nostru. Putem avea intreaga echipa nationala formata din „francezi” sau „englezi” - asa dupa cum s-a si intamplat la un moment dat - insa asta nu inseamna, in mod automat, ca avem un rugby competitiv pe plan mondial. Putem pune probleme unor mari echipe intr-un meci (desi asa ceva nu s-a mai intamplat de foarte multa vreme), dar, aceasta potentiala performanta de moment – glorioasa, poate, dar, doar de moment – nu ar rezolva problemele rugby-ului romanesc.
    
     Singurele natiuni care au facut progrese semnificative in directia implementarii profesionismului in campionatele interne, sunt, din cate cunosc, Rusia si Japonia. Aceste doua tari, care nu insemnau mare lucru in perioada rugby-ului amator - Rusia, mai ales - au cunoscut o dezvoltare apreciabila, in special, in ultimii ani. Marea realizare a rusilor si japonezilor a fost infiintarea ligilor (semi) profesioniste, ceea ce a insemnat o contributie majora la progresul rugby-ului intern, dar si al echipelor nationale. Rivala noastra, Rusia, a inregistrat un progres enorm in ultimii ani si, dupa cum bine se stie, a obtinut, de curand, prima sa calificare la Cupa Mondiala.
    
     Japonia, cea de-a doua economie mondiala (aflata, se pare, inca, inaintea Chinei!), dupa cea a Statelor Unite ale Americii, reprezinta o situatie particulara, in sensul ca echipele de rugby sunt sustinute de mari corporatii, precum Toyota, Toshiba, Suntory, Kubota, Ricoh sau Kobe Steel. Prezenta unor asemenea giganti ai industriei mondiale asigura o anumita stabilitate financiara care lipseste celorlalte tari, aflate in aceeasi grupa valorica cu Japonia. In plus, cluburile japoneze au putut atrage, gratie sprijinului financiar oferit de marile companii, multi jucatori straini din Noua Zeelanda si Australia.
    
     In tara samurailor exista o liga profesionista, Top League, formata din 14 formatii, in care au evoluat si evolueaza multi jucatori straini. De altfel, prezenta, de-a lungul anilor, a unor jucatori celebri (aflati, e adevarat, spre sfarsitul carierei), atrasi de nivelul ridicat de viata, precum si de contracte tentante, a contribuit la dezvoltarea rugby-ului profesionist.
    
     Neo-zeelandezii - toti All Blacks - John Kirwan, Allan Whetton, Graeme Bachop, Jamie Joseph, Leon McDonald, Glen Osborne, Troy Flavell, Tony Brown, Reuben Thorne, Ron Cribb,si australienii – toti Wallabies – George Gregan, Stephan Larkham, Joe Roff, Toutai Kefu, Nathan Grey, sunt cei mai faimosi jucatori straini care au evoluat in cluburile japoneze.
    
     Progresele realizate de rusi si japonezi in directia instaurarii profesionismului nu inseamna ca rugby-ul a devenit un sport major in tarile respective. Rugby-ul are un munte de urcat pentru a deveni un sport care sa capteze atentia la nivel national. In Rusia, rugby-ul este mult in urma fotbalului si a hocheiului, in timp ce in Japonia, cele mai populare sporturi sunt baseball-ul si fotbalul. Dar, crearea unor ligi profesioniste reprezinta un mare pas inainte pentru aceste doua tari.
    
     Rugby-ul in 7 - un ajutor pentru natiunile „mici”
    
     Rugby-ul in 7, desi este dominat de catre „marile puteri” ale elitei mondiale, poate deschide natiunilor „mici”, o posibila cale spre progres. Aceasta varianta a rugby-ului a fost adoptata de multe tari si este suficient sa privim catre rivalele noastre din CEN pentru a observa raspandirea acesteia si in tarile „mici”. Rugby-ul in 7 este foarte atragator pentru aceste natiuni deoarece necesita costuri mult mai mici decat „fratele” mai mare, rugby-ul in XV, si, ca urmare, poate fi introdus cu relativa usurinta in peisajul sportiv al tarii respective.
    
     Portugalia si Rusia sunt doua dintre adversarele noastre care au tratat si trateaza cu seriozitate rugby-ul in 7. Ambele participa la turnee internationale, organizate in cadrul circuitului mondial, si nu participa doar pentru a face figuratie. In partidele Romaniei cu Rusia si Portugalia, s-a observat calitatea liniilor de treisferturi ale adversarilor nostri. Viteza si indemanarea centrilor si aripilor sunt un rezultat si al culturii rugby-ului in 7. Unii dintre titularii rusi si portughezi de la „XV” joaca si in selectionatele care iau parte la circuitul de „Sevens”.
    
     Este foarte limpede faptul ca aceasta varianta redusa a rugby-ului in „XV” reprezinta un cadru care avantajeaza, in primul rand, dezvoltarea calitatilor individuale. Exista o diferenta semnificativa intre cele doua forme ale sportului cu balonul oval.
    
     In vreme ce rugby-ul in XV cultiva rigoarea si organizarea colectiva, varianta in 7 „ascute” instinctele rugbystice, lasand-i pe jucatori sa improvizeze si sa isi puna in valoare calitatile individuale. Acesta este motivul principal pentru care unele tari care exceleaza la rugby-ul in 7, nu au acelasi succes la rugby-ul in „XV”. Cel mai bun exemplu, il constituie Fiji. Fijienii, jucatori, prin excelenta, de instinct, sunt adevarati maestrii ai acestui sport, Waisale Serevi fiind considerat cel mai mare jucator din istoria moderna a rugby-ului in 7. In schimb, exceptionalele lor calitati individuale, care „explodeaza”, pur si simplu, in jocul in 7, sunt neutralizate, sufocate, la jocul in XV. Cei mai buni jucatorii fijieni, care se lanseaza la rugby-ul in 7, trec apoi la rugby-ul in XV, transferandu-se la cluburile europene sau cele din Noua Zeelanda si Australia, continuand, astfel, migratia valorilor din natiunirle „mici” catre natiunile „mari”.
    
     De curand, am urmarit turneul de la Hong Kong, castigat, intr-o maniera entuziasmanta, de catre Samoa, care a invins in finala, 24-21, selectionata Noii Zeelande. Nu am fost deloc surprins cand l-am auzit pe Mikaele Pesamino, cel mai valoros jucatori samoan, declarand ca dorinta sa este de a trece la „XV” si de a obtine un contract profesionist la unul dintre cluburile europene. O dorinta normala pentru acest tanar care a stralucit la Hong Kong, dar care ilustreaza, in acelasi timp, drama si neputinta natiunilor „mici” de a-si pastra cei mai buni jucatori in tara de bastina.
    
     Continund cu natiunile „mici”, un alt exemplu interesant il constituie Kenya, cu o prezenta, mai mult decat modesta in rugby-ul in XV, dar care are evolutii foarte bune in circuitul mondial „IRB Sevens”. Kenyenii se pot lauda cu cateva victorii istorice: in 2006, ei au invins Australia, in 2007 au castigat in fata Argentinei, iar in 2009, ei i-au ingenuncheat pe neo-zeelandezi!
    
     Chiar daca succesul in rugby-ul in 7 nu garanteaza un succes automat si la „XV”, adoptarea sa de catre natiunile „mici”, contribuie la progresul rugby-ului in aceste tari.
    
     Rugby-ul romanesc – nevoia unui sistem coerent
    
     Introducerea profesionismului a gasit rugby-ul romanesc intr-o situatie, framantata, dificila, si care, pe masura consolidarii structurilor profesioniste la nivel mondial, s-a transformat intr-o criza profunda. Echipa nationala a continuat sa se califice la Cupa Mondiala, dar, cu fiecare an care trecea, era limpede ca situatia rugby-ului nostru se fragiliza, incercand, cu greutate, sa faca fata cerintelor profesionismului.
    
     Parerea mea este ca rugby-ul nostru are nevoie in momentul de fata, mai mult decat oricand, de o asistenta tehnica solida, competenta, nu doar la „varf”, la echipa nationala, ci, mai ales, la nivelele de ”jos”, in „subteranele” Planetei Ovale romanesti.
    
     De-a lungul istoriei sale, rugby-ul nostru a beneficiat, din plin, de experienta si devotamentul unor antrenori care au crescut si au format generatii exceptionale de jucatori. Multi dintre antrenori au facut munca voluntara, din pura pasiune pentru acest minunat sport. Unii dintre ei au facut un adevarat „apostolat” rugbystic introducand rugby-ul in zone ale tarii in care nu se stia prea bine ce insemna acest sport. Am avut si am un imens respect pentru acesti oameni, loiali rugby-ului. Si nu scriu asemenea cuvinte pentru a capata o nota de buna purtare la capitolul „corectitudinii politice” (un virus care erodeaza, in prezent, valorile fundamentale ale societatii occidentale). Nu, absolut deloc! Scriu aceste randuri cu sinceritate, buna credinta si respect pentru toti truditorii rugby-ului nostru!
     Problema este ca, in ziua de astazi, in conditiile profesionismului, asemenea voluntari si „apostoli” ai rugby-ului nu mai pot razbi fara sprijinul unui sistem. Un sistem coerent, construit pe o fundatie solida care sa le permita sa se integreze, sa se formeze si, la randul lor, sa formeze. In mod limpede, circumstantele in care se dezvolta rugby-ul, azi, sunt diferite de cele din urma cu 20, 30, 40 de ani.
    
     Imi ingadui sa scriu ca una dintre greselile rugby-ului romanesc, repetata de-a lungul anilor, a fost lipsa de atentie acordata formarii antrenorilor. Rugby-ul nostru a avut parte, in anumite perioade ale dezvoltarii sale, de prezenta unor antrenori de valoare a caror competenta a fost verificata la nivel international, prin evolutiile si rezultatele echipelor nationale, de seniori si juniori; din pacate, insa, rugby-ul romanesc s-a multumit cu rezultatele de moment, cu clipe glorioase de moment si nu a stiut sa construiasca un sistem durabil, capabil sa formeze, in mod consistent, antrenori si tehnicieni de valoare.
    
     Stiu ca rugby-ul nostru beneficiaza de serviciile Academiei de rugby, infiintata in 2004, unul dintre scopurile sale fiind formarea cadrelor tehnice. Este foarte bine ca exista o asemenea institutie si sper ca Academia va contribui, in mod eficient, la formarea unor antrenori valorosi de care rugby-ul nostru are o imensa nevoie.
    
     Marturisesc ca imi doresc din tot sufletul ca echipa nationala sa se califice la Cupa Mondiala! Dar, in acelasi timp, privesc catre lumea copiilor si juniorilor rugby-ului romanesc si ma intreb:
    
     Avem, oare, oamenii potriviti, cu experienta si competenta tehnica, acolo, jos, in „subteranele” rugby-ului nostru, capabili sa inceapa si sa sustina aceasta munca, incredibil de grea, pentru a reconstrui fundatia rugby-ului nostru? Exista, oare, cadrele tehnice care sa purceada, in mod eficient, la aceasta lucrare majora? Si daca exista, au la dispozitie acesti oameni, instrumentele si parghiile necesare pentru a transforma in realitate, cu maxima eficienta, conceptele, strategiile si programele asternute pe hartie?
    
     Repet, imi doresc din suflet ca echipa nationala sa se califice la Cupa Mondiala din 2011! Echipa nationala este o institutie a rugby-ului romanesc careia ii port un profund respect.
    
     In acelasi timp, insa, fara a minimaliza catusi de putin meritele unei potentiale participari a Romaniei la Cupa Mondiala din 2011, cred ca cele mai importante batalii ale rugby-ului romanesc nu se vor castiga pe terenurile din Christchurch, Invercargill, Dunedin sau Palmerston.
    
     Cele mai importante batalii ale rugby-ului romanesc trebuie castigate, mai intai, acasa, pe terenurile copiilor si juniorilor din Constanta, Navodari, Birlad, Focsani, Iasi, Suceava, Baia Mare, Cluj, Timisoara, Arad, Petrosani, Pitesti, Targoviste, Bucuresti si din toate colturile tarii unde a patruns balonul oval.
    
     Eugen Cionga
     Toronto
     (va urma)

    
     CLICK AICI PARTEA I - DE LA AMATORISM LA PROFESIONISM
    
     CLICK AICI PARTEA A II-A - INFLUENTA PROFESIONISMULUI ASUPRA JOCULUI
    
     CLICK AICI PARTEA A III-A - INFLUENTA PROFESIONISMULUI ASUPRA JOCULUI
    
     CLICK AICI PARTEA A IV-A - INFLUENTA PROFESIONISMULUI ASUPRA JOCULUI
    
Ti-a placut acest articol?
Da Like, Printeaza sau trimite pe Email!

Cat de utila va este aceasta informatie? Noteaza folosind stelele

Rating:

Nota: 5 din 5 - 1 vot.

Articole similare

Impactul profesionismului asupra rugby-ului (IV): Influenta profesionismului asupra natiunilor
12 Mai 2010

Impactul profesionismului asupra rugby-ului (IV): Influenta profesionismului asupra natiunilor "mari"

Continuam astazi seria de articole care trateaza ?Impactul profesionismului asupra rugby-ului? la modul cel mai profund. Autorul este corespondent al saptamanalului "Midi Olympique" pentru Canada....
Impactul profesionismului asupra rugby-ului (III): Influenta profesionismului asupra jocului in sine
07 Mai 2010

Impactul profesionismului asupra rugby-ului (III): Influenta profesionismului asupra jocului in sine

Continuam astazi seria de articole care trateaza ?Impactul profesionismului asupra rugby-ului? la modul cel mai profund. Autorul este corespondent al saptamanalului "Midi Olympique" pentru Canada....
Impactul profesionismului asupra rugby-ului (II): Influenta profesionismului asupra jocului in sine
30 Apr. 2010

Impactul profesionismului asupra rugby-ului (II): Influenta profesionismului asupra jocului in sine

???? Continuam astazi seria de articole care trateaza ?Impactul profesionismului asupra rugby-ului? la modul cel mai profund. Autorul este corespondent al saptamanalului "Midi Olympique" pentru...
Impactul profesionismului asupra rugby-ului (I): Trecerea de la amatorism la profesionism
28 Apr. 2010

Impactul profesionismului asupra rugby-ului (I): Trecerea de la amatorism la profesionism

Inauguram astazi o serie de articole care trateaza ?Impactul profesionismului asupra rugby-ului? la modul cel mai profund. Autorul este corespondent al saptamanalului "Midi Olympique" pentru Canada....
Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.

Lasa un comentariu



Atentie! Pentru a activa formularul, trebuie sa raspundeti corect la intrebare!


[*] Toate campurile sunt obligatorii.
[**] Codul HTML nu este permis.
SUPERLIGA LA RUGBY 2016
1 Timisoara Saracens 40
2 CSA Steaua Bucuresti 48
3 CSM Stiinta Baia Mare 44
4 CS Dinamo Bucuresti 20
5 CS Politehnica Iasi 12
6 CS Universitatea Cluj 9
7 CSM Olimpia Bucuresti 13
DIVIZIA NATIONALA 2016
1 CS Stiinta Petrosani
2 CS Navodari
3 RCM Galati
4 CS Poli Unirea Iasi
5 Rugby Club Barlad
6 CSM Bucovina Suceava
7 RC Stejarul Buzau
Sondaj

Cine va fi campioana Romaniei?

1. Timisoara
2. Baia Mare
3. Steaua
4. CSM Bucuresti