Rugby.ro

Prin venele noastre curg globule ovale

     La Soweto, in fata a 94 000 de spectatori care au creat o atmosfera electrizanta, Noua Zeelanda a invins Africa de Sud, 29-22, dupa un meci plin de tensiune si dramatism, castigand editia 2010 a Turneului celor Trei Natiuni. A fost o ciocnire intre stilul de joc clasic sud-african, exprimat de ferocitatea contactului fizic si forta bruta a inaintasilor Springbok, care au atacat in valuri, apropiindu-se metru cu metru, centrimetru cu centrimetru, de butul advers, incercand sa franga apararea oaspetilor printr-o formidabila presiune fizica, si stilul ofensiv al neo-zeelandezilor, care au folosit, deopotriva, treisferturile si inaintasii, pentru a ataca si contraataca, la mana, din orice pozitie si din orice zona a terenului.

     Agonie pentru Springboks! Extaz pentru All Blacks!
    
     All Blacks nu au mai etalat aceeasi acuratete si calitate a executiei ca in primele trei meciuri ale actualei editii a Turneului, dar au castigat. Springboks au jucat mult mai bine decat in partidele anterioare, dar au pierdut.
    
     In esenta, acest meci-test a constituit o confruntare intre doua stiluri.
    
     A fost o ciocnire intre stilul de joc clasic sud-african, exprimat de ferocitatea contactului fizic si forta bruta a inaintasilor Springbok, care au atacat in valuri, apropiindu-se metru cu metru, centrimetru cu centrimetru, de butul advers, incercand sa franga apararea oaspetilor printr-o formidabila presiune fizica, si stilul ofensiv al neo-zeelandezilor, care au folosit, deopotriva, treisferturile si inaintasii, pentru a ataca si contraataca, la mana, din orice pozitie si din orice zona a terenului.
    
     De asemenea, acest meci-test va ramane in istoria rugby-ului ca o marturie a duelului celor doi capitani de echipa: John Smit si Richard McCaw. Agonie pentru Smit! Extaz pentru McCaw!
    
     Pentru John Smit, unul dintre cei mai mari capitani de echipa din istoria rugby-ului, testul de pe FNB Stadium a insemnat selectia cu numarul 100, el devenind cel de-al doilea Springbok, dupa Percy Montgomery, care impartaseste o asemenea onoare.
    
     Dimensiunea respectului de care se bucura John Smit in tara sa a fost ilustrata de extraordinara primire pe care i-a facut-o publicul la intrarea pe teren si de faptul ca lui Smit i-a fost ingaduit sa participe la intonarea imnului tinandu-l in brate pe fiul sau! A fost un moment emotionant - nu doar pentru sud-africani - care a aratat intregii Planete Ovale ca Africa de Sud stie sa isi sarbatoreasca marii rugbysti!
    
     Avand in vedere profunda traditie si, totodata, rivalitate, intre cele doua natiuni, nu exista ocazie mai potrivita pentru un capitan Springbok de a-si sarbatori centenarul selectiilor, decat un meci-test cu All Blacks.
    
     Din pacate, ceea ce a urmat nu a fost o poveste cu „happy end” pentru capitanul Africii de Sud si colegii sai. Springboks, care conduceau cu 22-17, au primit doua eseuri in ultimele trei minute ale partidei, pierzand un test pe care ei, impreuna cu intreaga natiune, ar fi vrut sa il castige pentru capitanul lor. Nu a fost sa fie asa, iar sarea care a acoperit rana infrangerii, accentuand la maximum drama sud-africanilor, a fost „presarata” chiar de John Smit, el ratand un placaj decisiv, in ultimul minut al meciului, ingaduindu-i, astfel, lui Ma’ Nonu sa strapunga defensiva gazdelor si sa il lanseze pe Israel Dagg catre eseul victoriei.
    
     Imensa deceptie pentru Africa de Sud! Imensa deceptie pentru Springboks si suporterii lor! Imensa deceptie pentru extraordinarul lor capitan!
    
     Imaginea lui John Smit de la sfarsitul meciului, cu un genunchi la pamant, cu ochii cufundati in palma, covarsit de dezamagirea provocata de infrangere si de greutatea reprosului de a fi ratat ultimul placaj al meciului, placaj care ar fi impiedicat victoria Noii Zeealande si esecul echipei sale, va ramane gravata, probabil, pentru totdeauna in istoria afectiva a rugby-ului. O imagine intristator de emotionanta!
    
     De cealalta parte, capitanul Richie McCaw si-a condus „trupele” cu spirit de sacrificiu si curaj intr-o batalie a carei soarta a stat in cumpana pana in ultimul minut de joc. McCaw si ai sai, desi condusi cu 22-17 cu trei minute inainte de final, nu au cedat nicio clipa, iar victoria a fost cu atat mai frumoasa cu cat capitanul All Blacks a reusit sa inscrie eseul prin care echipa sa a egalat scorul, 22-22; eseu care a fost validat de cel de-al patrulea arbitru, dupa analizarea inregistrarii video, McCaw rezistand placajelor lui Jean de Villers si Bryan Habana si culcand balonul cu o fractiune de secunda inainte de a atinge, cu piciorul, tusa. Trebuie amintit, insa, ca la una dintre fazele premergatoare eseului, arbitrul galez Nigel Owens nu a observat pasa „inainte” a lui Israel Dagg catre Mils Muliaina.
    
     Nu incape nicio indoiala, in acest meci duelul capitanilor a fost castigat de Richard McCaw. Chiar daca a fost invins, John Smit este si va ramane unul dintre marii capitani din istoria rugby-ului mondial.
    
     In privinta meciului, sud-africanii au etalat, in cel mai pur stil Springboks, o formidabila intensitate a angajamentului fizic. Loviturile lor de „berbec” s-au izbit, insa, de o extrem de bine organizata defensiva neo-zeelandeza. O singura data au reusit „Antilopele” sa strapunga apararea adversa, si atunci Schalk Burger a inscris, in forta, singurul eseu al echipei sale.
    
     Sud-africanii au realizat cel mai bun meci din acest sezon, aratand o evidenta crestere de forma dupa evolutiile dezamagitoare din primele partide ale sezonului. Cei doi flankeri, Schalk Burger si, in special, Juan Smith, au avut o evolutie de-a dreptul excelenta, in joc deschis si in aglomerari. Dupa parerea mea, Juan Smith, revenit in echipa nationala dupa ce a lipsit in meciurile precedente, a fost cel mai bun jucator al formatiei sale.
    
     Loiali stilului etalat in primele patru meciuri ale Turneului, All Blacks au folosit orice balon castigat pentru a lansa atacuri rapide, la mana, fie fortand patrunderile in axa centrala, prin puternicul Ma’ Nonu, sustinut de linia a treia, fie deschizand linia de treisferturi pana la aripa. In mod remarcabil, aripile nu au fost doar Cory Janes sau Joe Rokocoko, ci, dupa cum s-a dovedit la faza primului eseu neo-zeelandez, si pilierul Tony Woodcock! Mentionand acest eseu, merita remarcat faptul ca cel care i-a oferit lui Woodcock pasa decisiva a fost, nu un centru sau o aripa, ci linia a doua Tom Donnelly!
    
     De altfel, forta jocului All Blacks a constat in echilibrul atins intre treisferturi si inaintasi, in eficienta combinatiilor celor doua compartimente si, nu in ultimul rand, in capacitatea de a varia fazele de atac in functie de pozitia in teren a adversarilor.
    
     All Blacks au fost capabili sa mareasca „strocul” atacurilor, mai ales in ultimele 10 minute, mentinand sub o presiune crescanda apararea „Antilopelor” . Statistica placajelor – 134 placaje efectuate de sud-africani fata de 68 executate de neo-zeelandezi – reprezinta un indicator al superioritatii de ansamblu a oaspetilor.
    
     La prima vedere, All Blacks au castigat norocos, marcand doua eseuri in ultimele minute ale partidei si intorcand, in mod spectaculos, rezultatul unei partide care parea pierduta. Aceasta este, desigur, o posibila interpretare a deznodamantului acestui meci. Personal, nu stiu daca este potrivit sa analizam partida prin prisma norocului sau a ghinionului uneia sau alteia dintre echipe. Evident, se poate afirma ca All Blacks au avut noroc, iar Springboks au avut ghinion. Dar, o asemenea interpretare ar simplifica prea mult ecuatia, complexa de altfel, a meciului, ecuatie pe care fiecare dintre cele doua rivale a incercat sa o rezolve propunand solutii diferite. Si tocmai solutiile oferite, pe teren, de cele doua formatii au conferit partidei de la Soweto, farmec, spectaculozitate, suspense, frumusete si, in cele din urma, dramatism.
    
     Fara indoiala, Springboks au avut cea mai buna evolutie a sezonului si au fost foarte, foarte aproape, mai intai, de victorie si, mai apoi, de un rezultat egal. Dar, ceea ce a iesit in evidenta in acest meci, dincolo de „revolta” si riposta gazdelor, a fost, in opinia mea, energia ofensiva generata de All Blacks, atat la nivelul gramezii cat si la nivelul treisferturilor, energie care a sfarsit prin a eroda forta apararii sud-africane.
    
     Remarcabila a fost capacitatea neo-zeelandezilor de a inteti presiunea ofensiva in finalul meciului. Tocmai aceasta presiune ofensiva, exercitata in ultimele 10 minute ale partidei a facut posibila decalarea lui McCaw de-a lungul tusei si eseul sau la colt; aceasta intensa presiune ofensiva a facut ca Jean de Villiers sa piarda balonul in faza ultimului atac al "Antilopelor", atunci cand era esential pentru gazde sa pastreze controlul balonului pentru a-i da posibilitatea lui Morne Steyn sa incerce un potential drop gol; si tot aceasta presiune ofensiva a facut ca bratele inmuiate de oboseala ale marelui capitan John Smit sa scape din stransoarea placajului pe puternicul Ma' Nonu permitandu-i sa galopeze, decisiv, catre victorie.
    
     Lasand la o parte norocul sau ghinionul care au plutit deasupra stadionului din Soweto, sa apreciem faptul ca Noua Zeelanda a castigat Turneul celor Trei Natiuni pe merit, cand mai raman inca trei partide de disputat, dovedindu-se a fi, in momentul de fata, cea mai buna echipa a Emisferei Sudice. Si a lumii.
    
     Eugen Cionga
     Toronto

COMUNICA EXPERIENTA RUGBY.RO