Rugby.ro

Prin venele noastre curg globule ovale

    
     In sfarsit! In sfarsit, dupa o perioada de 24 de ani, presarata cu asteptari pline de tensiune si sperante neamplinite, „rebond”-uri ghinioniste si infrangeri dramatice, All Blacks au reusit sa castige Cupa Mondiala! Noua Zeelanda a invins Franta, 8-7, ajungand in „Paradis”, atingand gloria rugbystica tocmai pe „Eden” Park din Auckland!

    
    
    
    
    
     MERITA FRATA SA CASTIGE? DISCUTII PE FORUM, CLICK AICI
    
     All Black au castigat, dar nu in maniera in care se asteptau, adica dominand cu autoritate si impunandu-se clar in fata adversarilor. „Chinurile facerii” acestei victorii au fost teribile, victoria neo-zeelandezilor s-a ”nascut” greu, foarte greu.
    
     Francezii s-au ridicat la inaltimea adversarilor lor, si, mai mult decat atat, in unele momente, chiar deasupra lor. Am un imens respect pentru Noua Zeelanda, dar, la sfarsitul acestui meci nu pot sa nu fac o paralela cu meciul Tara Galilor-Franta, si sa ma intreb: A pierdut, oare, echipa mai buna? A fost o inclestare fantastica, o lupta teribila, in care niciuna dintre echipe nu a reusit sa plaseze lovitura decisiva care sa consemneze knock-out-ul. Organizarea defensiva si precizia (sau, mai bine zis, lipsa de precizie) a transformerilor au hotarat invingatorii.
    
     Intentia francezilor s-a vazut, in mod limpede, inca dinaintea inceperii meciului, cand, pentru a infrunta Haka, au format un „V” (semn al victoriei?!) avandu-l pe capitanul lor, Thierry Dusautoir in varf, precum un varf „de lance”. Apoi, au pasit incet, aliniindu-se in fata neo-zeelandezilor acceptand provocarea, in tacere, cu fermitate, cu demnitate, cu hotarare. Determinarea de pe chipurile lor anunta, parca, evolutia ce avea sa urmeze. Superba atitudine pentru a infruna si accepta provocarea temutilor „razboinici” ai Pacificului!
    
     Iar apoi, a inceput meciul!
    
     Nu a fost un meci spectaculos, a fost o lupta dura, brutala, dominata de agresivitatea contactelor fizice, in care neo-zeelandezii au incercat sa se impuna din start, precum in meciul cu Australia, dar nu au reusit decat partial. In minutul 14, Tony Woodcock a marcat primul si singurul eseu al echipei sale, dupa o simpla, dar splendida combinatie in tuse, o combinatie care a fost, probabil, repetata de zeci de ori la antrenament. Repunere Mealamu, Kaino s-a inaltat majestuos, a castigat balonul si, plutind inca, l-a pasat lui Woodcock care, profitand de organizarea neinspirata a inaintasilor adversi, a „spintecat” aliniamentul francez, sprintand in eseu.
    
     Suporterii neo-zeelandezi si, impreuna cu ei, multi altii, au crezut, probabil, ca acesta era momentul in care se va rupe echilibrul si „mareea neagra” se va revarsa, implacabil, catre butul francez. Dar nu, nu avea sa fie asa!
    
     Reactia francezilor a fost de-a dreptul monumentala. Dusautoir si coechipierii sai nu au cedat deloc, marginea lor a functionat perfect, Imanol Harinordoqui dovedindu-se imbatabil in tuse.
    
     Iar Dusautoir! Ce jucator! In finala de la Auckland, Thierry Dusautoir a fost un gigant! El a fost „in a class of his own”, ridicandu-se, cu mult, deasupra tuturor celorlalti jucatori. S-ar putea sa exagerez, dar singurul jucator cu care ar putea fi comparat ar fi, dupa parerea mea, Michael Jones, marele flanker All Blacks din anii ̓80.
    
     Pe masura scurgerii minutelor, devenea din ce in ce mai evident faptul ca, in aceasta finala, „compresorul” All Blacks nu functiona la turatia maxima. Weepu ratase doua lovituri de pedeapsa si o transformare, Dagg ramasese in „block start” nefiind capabil sa lanseze niciunul dintre contraatacurile sale sclipitoare, iar Nonu „izbea” cu furie, dar fara succes, in zidul defensiv francez, care, in frunte cu Rougerie, rezista cu incapatanare. In maniera de exprimare in teren a All Blacks se simteau ezitari in luarea celor mai bune decizii, o graba, o precipitare, o lipsa de precizie care influentau in mod negativ fluiditatea si eficienta jocului lor.
    
     In minutul 35, Trinh-Duc a ratat un drop gol, iar un minut mai tarziu, a realizat o cursa spectaculoasa, Weepu reusind, in extremis, sa-i „agate” glezna, oprind sarja care se anunta foarte periculoasa.
    
     Repriza intai s-a incheiat cu scorul de 5-0, dar nelinistea isi facuse loc in tabara gazdelor care nu izbutisera, deloc, sa se impuna si sa domine meciul.
    
     Francezii au inceput in forta cea de-a doua repriza, cu Rougerie conducand „cavaleria usoara” tricolora, prevestind dominarea ce avea sa urmeze. Pentru ca, in repriza a doua, Dusautoir si colegii sai au dominat atat posesia balonului cat si din punct de vedere teritorial.
    
     All Blacks au ajuns, din cand in cand, in terenul oaspetilor si la o asemenea incursiune, Stephen Donald, cel care il inlocuise pe Aaron Cruden, accidentat, a transformat o lovitura de pedeapsa ducand scorul la 8-0.
    
     Ce inseamna soarta si destinul! Stephen Donald, „uvertura” refuzata de selectioneri, blamata pentru infrangerea suferita in fata Australiei, anul trecut la Hong-Kong; Stephen Donald, cel care a avut un sezon foarte slab in turneul Super 15 de anul acesta; Stephen Donald, cel care nu fusese selectionat, initial, in lotul pentru Cupa Mondiala, fiind a patra optiune pe acest post, dupa Carter, Slade si Cruden; Stephen Donald, cel care a fost chemat doar in urma accidentariilor lui Dan Carter si Colin Slade si care a intrat in teren pentru a-l inlocui pe Cruden, accidentat si el; ei, bine, tocmai Stephen Donald a fost acela care a transformat lovitura de pedeapsa ce a adus victoria Noii Zeelande!
    
     Imediat, insa, dupa transformarea lui Donald, a urmat greseala lui Nonu la un ruck, si apoi, greseala si mai grava a lui Weepu, care, pur si simplu, i-a pasat balonul, cu piciorul, lui Trinh-Duc; a urmat un contraatac decisiv, la capatul caruia Dusautoir a marcat eseu, transformat de Trinh-Duc. Un eseu ce a sporit increderea si fortele „Cocosilor” care controlau jocul si simteau ca pot produce un alt miracol.
    
     Presiunea crescanda a francezilor i-a obligat pe All Blacks sa foloseasca jocul de picior ca ultima solutie pentru a mai atenua efectele acestei presiuni formidabile. Dar loviturile lor de picior, lansate cu disperare, erau imprecise oferind advesarilor baloane de contraatac. In minutul 65, gramada franceza si-a ingenuncheat rivala, obtinand o lovitura de pedeapsa pe care, insa, Trinh-Duc a ratat-o; o lovitura de pedeapsa care ar fi putut inclina balanta victoriei in favoarea echipei sale.
    
     La scorul de 7-8, spectrul infrangerilor de la Twickenham, din 1999, si de la Cardiff, din 2007, a inceput sa pluteasca amenintator deasupra Eden-ului din Auckland.
    
     Vom asista, din nou, la o formidabila revenire a francezilor, si la un colaps dramatic al neo-zeelandezilor? Se vor narui sperantele unei intregi natiuni? Se va frange, oare, urcusul neo-zeelandezilor catre Cupa Mondiala, la doar cativa pasi de „Paradis”?
    
     Nu, pentru ca All Blacks au reusit cu ultimele forte sa stavileasca atacurile oaspetilor printr-un suprem efort defensiv.
    
     Nu, pentru ca, din nou, in locul sclipirilor individuale ce decid, uneori, soarta meciurilor - dar care au lipsit cu desavarsire in finala de pe Eden Park - s-a ridicat, in fata sarjelor francezilor, o formidabila forta colectiva, „dospita” de un secol si mai bine in „vatra” culturii rugby-ului neo-zeelandez. Poate cineva sa numeasca un singur All Black care a impresionat, in maniera in care Dusautoir si Harinordoqui au facut-o, in finala de la Auckland?
    
     Nu, pentru ca McCaw si inaintasii sai au reusit sa pastreze, prin atacuri „pick and go”, controlul balonului in ultimele patru-cinci minute ale meciului, nedand, astfel, posibilitatea adversarilor sa beneficieze de un ultim atac decisiv.
    
     Si nu, pentru ca undeva, acolo sus, in Olimpul rugby-ului, zeii Planetei Ovale s-au hotarat sa isi intoarca zambetele catre „razboinicii” All Blacks.
     Daca in partida Tara Galilor-Franta, sansa a fost de partea francezilor, acum in finala, sansa a fost de partea adversarilor lor. Nu incape nicio indoiala ca All Blacks au fost cea mai buna echipa de-a lungul intregului turneu. Nu sunt, insa, la fel de sigur ca Noua Zeelanda a fost cea mai buna echipa in finala de la Auckland.
    
     Dar, in mod evident, aceasta observatie nu mai are nicio importanta, niciun rost, pentru ca ceea ce conteaza este rezultatul final; un rezultat care a ingaduit Noii Zeelande sa castige, dupa 24 de ani, Cupa Mondiala.
    
     Marturisesc, ca pe de o parte, este destul de greu de acceptat faptul ca echipa care a fost mai buna in aceasta finala nu a castigat. In fata tuturor criticilor, insultelor, indoielilor si adversitatilor, Franta a avut o reactie extraordinara. Dusautoir si ai sai au jucat absolut eroic, au dominat meciul, demonstrand tuturor, mai ales celor care au lansat comentarii subiective si chiar rauvoitoare in presa anglosaxona, ca au meritat, din plin, sa joace in finala.
    
     Pe de alta parte, insa, ma bucur enorm pentru victoria Noii Zeelande. De ce?
    
     Pentru ca in nicio alta tara din lume, in niciun alt sport, nu exista o atat de profunda conexiune emotionala, spirituala, ca intre natiunea neo-zeelandeza si selectionata All Blacks.
    
     Pentru ca in niciun alt sport, in nicio alta tara din lume, un grup de sportivi nu inseamna atat de mult in ochii unei natiuni, cat inseamna All Blacks in ochii natiunii neo-zeelandeze.
    
     Pentru ca, in victorii si infrangeri, fara deosebire, Noua Zeelanda a reprezentat, intotdeauna, mai mult decat oricare alta natiune, esenta pura a spiritului rugby-ului.
    
     Nimic nu poate fi mai potrivit pentru a incheia decat declaratia lui Brad Thorn, „gladiatorul” calit in bataliile rugby-ului in XIII si ale celui in XV, veteranul dur ca o stanca si care, la sfarsitul meciului, covarsit de emotii, a rostit printre lacrimi: „...sunt atat de fericit pentru aceasta tara; pentru totii copii, pentru toate mamele, pentru toti tatii, adolescentii, batranii. Sunt atat de mandru de aceasta echipa.” Ce relatie misterios de umana exista intre rugbyistii All Blacks si natiunea neo-zeelandeza?!
    
     Cand Richie McCaw a inaltat catre cer trofeul William Webb Ellis, o imensa povara s-a ridicat de pe umerii intregii natiuni neo-zeelandeze.
    
     Spre bucuria lor. Spre bucuria noastra.
    
     Eugen Cionga Toronto
    

COMUNICA EXPERIENTA RUGBY.RO