Acest site foloseste cookie-uri. Apasati butonul alaturat pentru o navigare cat mai usoara.
Daca folositi acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.
X Acest site foloseste Cookies.
Continuarea navigarii implica acceptarea lor. Detalii aici
Facebook RSS Rugby.ro Email

All Blacks: Intre Tri-Nations si turneul european

All Blacks: Intre Tri-Nations si turneul european

     Victoria neta a Noii Zeelande in editia 2006 a Turneului celor Trei Natiuni, a dovedit, in mod limpede, ca All Blacks reprezinta, in acest moment, cea mai buna echipa a Emisferei Sudice si, mai mult decat atat, a lumii. Selectionata antrenata de Graham Henry a disputat noua teste in acest sezon, castigand opt si pierzand doar unul, acesta fiind ultimul meci din „Tri-Nations” in fata Africii de Sud. Infrangerea de la Rustenburg, chiar daca nu a avut nicio influenta asupra clasamentului final, a fost acceptata destul de greu de neo-zeelandezi, carora nu le place deloc sa piarda, mai ales ca a pus capat unei serii de 15 victorii consecutive.
     Graham Henry – o strategie clara si eficienta
    
     Dupa cum bine se stie, odata cu instalarea sa la carma selectionatei All Blacks, Graham Henry a efectuat cateva schimbari radicale in ceea ce priveste strategia predecesorului sau, John Mitchell, cel care i-a condus, fara succes, pe neo-zeelandezi la Cupa Mondiala din 2003.
     Urmarind evolutia All Blacks la Cupa Mondiala din 2003, banuiesc ca Graham Henry a observat ca selectionata tarii sale a dovedit slabiciuni in doua aspecte fundamentale ale jocului. In primul rand, a fost destul de clar faptul ca All Blacks nu s-au impus la nivelul inaintarii. Gramada, care altadata constituia instrumentul principal gratie careia Noua Zeelanda isi impunea superioritatea in teren, a avut o comportare modesta in comparatie cu standardul All Blacks. Drept urmare, fostul profesor din Auckland a decis o reantoarcere la „matca” culturii neo-zeelandeze, propunandu-si sa (re)construiasca o inaintare puternica care sa fie temuta de adversari.
     In al doilea rand, Henry a considerat ca improvizatiile pe posturi, fortate de accidentari si de lipsa unor rezerve de valoarea titularilor, asa cum a fost folosirea fundasului Leon McDonald pe postul de centru, au slabit forta de joc a Noii Zeelande. In aceste conditii, planul sau a fost sa creeze, in perioada de patru ani pana la urmatoarea editie a Cupei Mondiale, un lot care sa ii ingaduie sa aiba doi jucatori de valore acoperind fiecare post.
     Obsedat fiind sa nu repeta greselile predecesorilor sai in privinta „subtirimii” lotului si a mediocritatii gramezii, Henry s-a asternut repede pe treaba schimband din temelii strategia de selectie a All Blacks.
     Seria testelor cu Lions precum si turneul european de anul trecut, incheiat cu un spectaculos Grand Slam in fata selectionatelor Regatului Unit a aratat faptul ca Henry se afla pe calea cea buna in privinta indeplinirii cele doua obiective majore. Inaintarea a fost reconstruita in jurul unui „cap de gramada” foarte puternic, Tony Woodcock-Kevin Mealamu-Carl Hayman. Hayman este, probabil, cel mai valoros pilier dreapta din lume, in timp ce Woodcock este pe cale sa devina un redutabil pilier stanga.
     „Dublurile” pe posturi au devenit o realitate, Henry dispunand de un lot de 39 de jucatori, acest „rezervor” ingaduindu-i sa schimbe echipa de la un test la altul. La ora actuala, Noua Zeelanda este singura echipa din lume care isi poate permite luxul de a alinia doua echipe diferite, aproape la fel de puternice, in doua teste consecutive!
    
     Politica rotatiei – o sabie cu doua taisuri
    
     Creand acest „rezervor” al echipei nationale, Graham Henry a instituit apoi, binecunoscuta, de-acum, politica a rotatiei. Pentru a evita sau a reduce pe cat posibil uzura fizica a jucatorilor sai, Henry a schimbat, deseori, jucatorii titulari intre doua meciuri test. Strategia rotatiei a continuat si in acest an, antrenorii neo-zeelandezi aruncand in lupta doua formatii diferite in testele cu Irlanda si, respectiv, Argentina. Aceeasi politica a fost aplicata si in Turneul celor Trei Natiuni, in partidele sustinute cu Australia si Africa de Sud.
     Fara indoiala, a avea un „rezervor” de 39 de jucatori de nivel international, este o realizare exceptionala care indica formidabilele resurse ale rugby-ului neo-zeelandez. Politica rotatiei este un privilegiu al natiunilor puternice, in acest caz Noua Zeelanda, si ofera, in mod indiscutabil, un avantaj imens in ceea ce priveste diminuarea uzurii fizice a jucatorilor, protejarea lor si, implicit, prevenirea accidentarilor. Graham Henry trebuie sa fie un antrenor foarte invidiat de colegii sai intru meserie, deoarece niciunul dintre ei, nici Laporte, nici Connolly, nici White, nici O’Sullivan, nici Jenkins si nici Robinson, nu are luxul de a avea la dispozitie un lot atat de bogat in jucatori talentati incat sa poata alinia doua echipe de valoare mondiala! Politica rotatiei este, insa, o sabie cu doua taisuri si, in anumite circumstante, ea se poate transforma intr-un dezavantaj. Si ajungand aici, mi-as ingadui sa identific doua aspecte majore care pot fi influentate de aceasta strategie a rotatiei.
     Mai intai, cred ca politica rotatiei poate avea un efect negativ asupra omogenitatii si coeziunii echipei. Schimbarea a sapte, opt, uneori si a zece jucatori de la un test la altul, poate afecta, intr-o mod semnificativ, calitatea executiei schemelor tactice si a combinatiilor de joc. Nu este un secret pentru nimeni, cu cat joaca mai mult impreuna cu atat jucatorii isi creeaza anumite reflexe si automatisme care ajuta enorm acuratetea executiilor tehnice. Un proces al rotatiei care se petrece foarte des nu le da suficient timp jucatorilor sa se cunoasca, sa se obisnuiasca unul cu celalalt, sa se „simta” in teren, in conditiile unor partide cu adversari puternici. Pentru ca, in ciuda faptului ca diferite combinatii de joc se repeta de nenumarate ori la antrenamente, tensiunea si presiunea unor meciuri decisive nu se regasesc in atmosfera antrenamentelor, indiferent cat de „tari” sunt acestea.
     Apoi, un alt neajuns ar fi acela ca, ruland jucatorii atat de des, s-ar putea intampla ca antrenorii sa nu aiba ocazia sa urmareasca cel mai bun „15” posibil. Mai precis, ei nu au ocazia sa urmareasca echipa pe care o socotesc drept cea mai buna, evoluand, in aceeasi componenta, cinci sau sase meciuri la rand. Repet, politica rotatiei reprezinta un mare avantaj pentru orice echipa si a avea la dispozitie 39 de jucatori de valoare reprezinta o situatie de vis pentru oricare antrenor de pe Planeta Ovala. Dar alcatuirea unui grup de 39 jucatori de valoare nu garanteaza, in niciun fel, castigarea Cupei Mondiala. La marele „summit” rugbystic de anul viitor, fiecare meci, indiferent de adversar, va constitui un meci-test, iar problema lui Graham Henry si a colegilor sai va fi, ca in fiecare partida, sa selectioneze nu cele mai valoroase individualitati ci, pe cei mai buni 15 jucatori care alcatuiesc cea mai buna echipa!
     Dupa parerea mea, perioada incercarilor si a testarii jucatorilor, precum si perioada rotatiei ar trebui sa se sfarseasca, iar echipa standard All Blacks sa intre intr-o intensa perioada de omogenizare si „calire”. Riscurile accidentarilor exista intotdeauna, cu sau fara rotatie, iar All Blacks au atins un punct in pregatirea campaniei finale de anul viitor cand au nevoie, mai mult decat orice, de stabilitate in ceea ce priveste alcatuirea celei mai bune echipe.
    
     Tusa – o problema (inca) nerezolvata
    
     In pofida succesului strategiei referitoare la politica rotatiei, care este meritul incontestabil al lui Graham Henry, o analiza a evolutiei All Blacks in acest sezon arata ca nu totul este perfect in Aotearoa, insula de la capatul lumii. Punctul slab (da, chiar si o echipa care a castigat 15 meciuri la rand, poate avea puncte slabe) al acestei selectionate All Blacks este, dupa parerea mea, tusa. Neo-zeelandezii au dovedit o inconstanta surprinzatoare in acest sector de joc, fiind dominati atat de australieni cat si de sud-africani. Pentru mine, slabiciunea lor in tuse ramane o enigma, nu gasesc o explicatie pentru acest neajuns si, banuiesc, ca nici antrenorii nu au putut gasi o explicatie multumitoare.
     „Prinzatorii” All Blacks sunt jucatori de valoare, cu o impresionanta prezenta fizica, precum Chris Jack (2,02 m, 115 Kg), Ali Williams (2,02 m, 112 Kg), sau Jason Eaton (2,02 m, 107 Kg). Kevin Mealamu este unul dintre cei mai buni taloneuri din lume, iar Andrew Hore s-a aratat a fi o rezerva de nivel international. Singurul care a dezamagit, in opinia mea, a fost Anton Oliver care s-a aratat, deseori, foarte imprecis in repunerile sale.
     Greg Rawlinson (2,00 m, 114 Kg), jucator de origine sud-africana, care a debutat in selectionata All Blacks in acest sezon, chiar impotriva Africii de Sud, nu a stralucit, dar in cazul unor accidentari poate oricand inlocui pe titulari. Tanarul James Ryan (1,99 m, 110 Kg), care a participat la campania europeana de anul trecut, a fost mult timp accidentat, nu a evoluat in meciurile-test din vara si de-abia a revenit in echipa provinciei Otago. El ramane in atentia selectionerilor si va fi, cu siguranta, un candidat de luat in seama pentru Cupa Mondiala de anul viitor.
     Si totusi, in ciuda individualitatilor de marca, tusa „scartaie”...De ce? Greu de raspuns. Nu stiu daca este o cauza reala, dar am observat in acest sezon tendinta neo-zeelandezilor de a complica jocul in margine. Si cand scriu „ a complica” ma refer la schimbarile dese si bruste ale pozitiei „prinzatorilor”, in aliniament. Incercand, probabil, sa ii impiedice pe adversari sa le „fure” baloanele pe repunerile proprii, neo-zeelandezii schimba locurile intre ei, intarziind repunerea balonului de catre taloner, intra in criza de timp, se grabesc pentru a nu fi penalizati de arbitru, si, drept urmare, multe din repunerile lor sunt nesigure si imprecise. Simtind aceasta nesiguranta, adversarii lor incearca sa ii contreze, atacand cu indrazneala repunerile lui Mealamu et co.. Nu stiu daca observatia mea constituie o explicatie plauzibila, dar mi se pare ca o simplificare a jocului in tuse, ar reduce erorile comise de All Blacks.
     Cu exceptia tusei, gramada a avut o evolutie excelenta, fiind capabila sa exercite o presiune sistematica asupra adversarilor, atat in gramezile ordonate cat si in joc deschis. O singura observatie legata de Rodney So’oialo.
     Am mai abordat subiectul „So’oialo-inchidere” si in alte articole gazduite de acest site. Imi cer scuze fata de cititori daca incapatanarea de a reveni mereu la aceasta idee a devenit plictisitoare!
     Sunt de parere, insa, ca gramada All Blacks are nevoie pe postul de „Number 8” de un alt tip de jucator decat So’oialo. S-ar putea sa ma insel, dar imi mentin parerea ca So’oialo (1,90m, 107 Kg) este mai degraba flanker decat „inchidere”. Mai precis, actuala echipa a Noii Zeelande ar avea nevoie, in opinia mea, de o „inchidere” clasica, cu un fizic impunator, capabila sa lanseze sarje de atac din spatele gramezii, penetrand sau, cel putin, destabilizand prima cortina defensiva adversa, punand, astfel, in valoare intr-o masura si mai mare, forta actualei gramezi All Blacks.
     So’oiala este un jucator bun, dar gabaritul sau (1,90 m, 107 Kg) il recomanda mai mult pentru postul de aripa de gramada decat pentru „Number 8”. Un jucator masiv, impunator, penetrant, ar putea crea, mai usor, brese in apararea adversa, punand astfel in valoare, viteza de reactie si mobilitatea colectiva a inaintasilor All Blacks care ar „umple” imediat culoarul de atac deschis de coechipierul lor. Asa dupa cum rolul unei „uverturi” este de a pune in valoare calitatile liniei de treisferturi, „inchiderea” poate crea conditia initiala pentru stabilirea platformei de atac a gramezii in anumite faze ale jocului.
     Si daca ar fi sa fac o comapratie, australienii Wycliffe Palu (1,94 m, 120 Kg) si David Lyons (1,92m, 117 Kg) se apropie cel mai mult, in viziunea mea, de tiparul ideal al unei „inchideri” de valoare.
    
     Evolutia mijlocasilor la gramada – sub asteptari
    
     Nu cred ca sunt prea sever afirmand ca niciunul dintre cei trei jucatori folositi pe acest post, in acest sezon, Byron Kelleher, Piri Weepu si Jimmy Cowan, nu avut o evolutie entuziasmanta.
     Marturisesc, fac parte dintre acei care au vazut in Byron Kelleher, inca de la debutul sau, petrecut in 1999, un viitor mare mijlocas la gramada. Chiar si atunci cand el a devenit rezerva lui Justin Marshall, l-am considerat pe tanarul jucator din Dunedin, mai talentat decat rivalul sau. Personal, ma asteptam sa-l vad pe Kelleher, odata scapat de sub tutela lul Marshall, „inflorind”, pur si simplu, in tricoul All Black. Acest lucru nu s-a intamplat, insa, in totalitate.
     Evident, Kelleher este capabil de evolutii magnifice, asa cum a fost cazul testului cu Franta din 2004, in care All Blacks i-au surclasat pe „cocosi”, 45-6, pe Stade de France. El nu a mai repetat prestatia de atunci ceea ce ma face sa cred ca jocul sau sufera in ceea ce priveste capacitatea de a evolua, in mod constant, la un nivel ridicat. Kelleher are calitati naturale deosbite: viteza de reactie, dinamism, creativitate, agresivitate, explozia atacurilor pe langa gramada. Toate aceste trasaturi imi aduc aminte de Dave Loveridge, unul dintre cei ma valorosi mijlocasi la gramada ai Noii Zeelande, care a evoluat si in partida cu Romania, din 1981.
     Recent, Byron Kelleher a castigat campionatul Noii Zeelande cu Waikato, noua sa echipa, avand o prestatie foarte buna care a indicat o mult asteptata revenire de forma. De aceea, el trebuie sa demonstreze in turneul din aceasta toamna ca fluctuatiile de forma din ultima vreme au fost intamplatoare, iar el poate evolua, in mod constant, la nivelul unui mare mijlocas la gramada.
     Piri Weepu, foarte solid, jucand, uneori, ca al noualea inaintas, a avut si el prestatii bune, dar nu a stralucit. El este putin mai lent decat Kelleher, dar atacurile sale pe langa gramada sunt foarte periculoase. Jimmy Cowan are o pasa buna, se misca foarte rapid in jurul gramezii, dar nu mi se pare ca are valoarea care sa ii ingaduie sa conduca jocul All Blacks. El este un bun mijlocas la gramada pentru Super 14, si, cel putin pana acum, nimic mai mult.
     De altfel, alaturi de tuse, alegerea unui titular pe postul de mijlocas la gramada reprezinta unul dintre obiectivele principale ale turneului european. Mi se pare un fapt esential pentru Graham Henry si staff-ul sau tehnic ca, la sfarsitul acestui turneu, sa poata spune ca se intorc acasa avand un titular indiscutabil pe postul de mijlocas la gramada.
    
     Obiectivele turneului european
    
     Stabilitatea mai importanta decat rotatia
    
     Inainte de toate, cred ca triumviratul Graham Henry-Steve Hansen-Wayne Smith trebuie sa foloseasca acest turneu pentru a face trecerea de la politica rotatiei la politica stabilitatii. Dupa doua sezoane desfasurate sub semnul trierii si testarii a numerosi jucatori si a folosirii, practic, a doua echipe nationale, a sosit momentul ca rotatia sa cedeze locul stabilitatii.
     Politica rotatiei si-a atins scopul: realizarea unui lot largit de jucatori de valoare si asigurarea, in acest mod, a „dublarii” fiecarui post. Prin urmare, Graham Henry poate fi pe deplin multumit. De acum inainte, insa, cred ca atentia si inspiratia antrenorilor neo-zeelandezi ar trebui sa se concentreze in directia cristalizarii si omogenizarii echipei „de baza”. O echipa care sa fie incercata nu doar intr-un meci, ci intr-o serie de meciuri-test.
     Din acest punct de vedere, turneul european din noiembrie reprezinta o ocazie extrem de potrivita deoarece All Blacks vor disputa patru teste in decurs de 30 de zile. Antrenorii trebuie sa utilizeze aceasta oportunitate pentru a vedea cum se comporta echipa „numarul 1” in conditii care par a fi asemanatore celor de la Cupa Mondiala: intensitate maxima, in fata unor adversari foarte puternici, intr-o perioada de timp foarte scurta.
    
     Tusa – un progres necesar
    
     Al doilea aspect important asupra caruia se va concentra atentia antrenorilor, va fi, fara indoiala, tusa. Partidele din acest sezon au aratat ca marginea reprezinta o problema reala pentru neo-zeelandezi. Nu este vorba de o stare de panica, ci, mai degraba, de o stare de ingrijorare. Este limpede faptul ca All Blacks nu se pot prezenta la Cupa Mondiala, in maniera in care s-au prezentat in Turneul celor Trei Natiuni. Realitatea este ca irlandezii, australienii si sud-africanii le-au creat probleme serioase neo-zeelandezilor in acest sector de joc.
     Mealamu, Jack si ceilalti sunt constienti ca turneul european trebuie sa aduca cu sine imbunatatirea substantiala a jocului in tuse, perfectionand sincronizarea dintre taloneur si „prinzatori”, si reducand, astfel, procentajul de baloane pierdute pe repunerea proprie.
     Importanta pe care o acorda antrenorii neo-zeelandezi tusei este reflectata si in decizia lor de a include in lotul deplasat in Europa, nu mai putin de cinci jucatori de linia a doua: Chris Jack, Ali Williams, Jason Eaton, James Ryan si Keith Robinson.
     Selectionarea lui Keith Robinson (1,98m, 115 Kg), revenit dupa o accidentare la spate care a necesitat doua interventii chirurgicale si care l-a tinut timp de doi ani departe de rugby, poate rezolva o parte din problemele tusei. Interesanta povestea liniei a doua din Waikato! Selectionat pentru prima data in 2002, cu ocazia turneului in Europa, Robinson a fost „uitat” in 2003, si nu a mai revenit in randurile All Blacks decat in 2004 odata cu sosirea lui Graham Henry. L-am vazut pe Robinson in testele disputate impotriva Angliei, in 2004, si mi-a lasat o impresie excelenta. Siguranta in tuse si agresivitatea in joc deschis pot constitui doua calitati care sa il impuna ca titular, alaturi de Chris Jack, in „atelajul” liniei a doua. Totul depinde, desigur, de evolutia sa in turneul european.
     Intrebarile care se pun sunt daca Robinson s-a refacut 100% din punct de vedere fizic si daca el va rezista ritmului si duritatii meciurilor test. Mai mult decat ceilalti, Robinson trebuie sa dovedeasca antrenorilor sai ca nu mai are nicio problema de sanatate si poate revendica, in mod legitim, o pozitie de titular. Daca jucatorul din Waikato revine la forma din 2004, mai ales in ceea ce priveste eficienta in tusa, atunci vad o pereche Jack-Robinson in linia a doua a gramezii All Blacks.
     Graham Henry a indicat de curand ca va lua in considerare chiar folosirea unui jucator de linia a doua pe postul de flanker, tocmai pentru a imbunatati performanta in tuse. Eaton si Ryan par a fi cei doi potentiali „jolly jokers” care s-ar putea sa imbrace tricoul cu numarul 6 in turneul european. Banuiesc ca aceasta idee „vanturata” in perioada de pregatire a turneului, desfasurata acasa, in Noua Zeelanda, nu se va concretiza pentru ca ea ar insemna sacrificarea lui Jerry Collins. Ceea ce nu este deloc usor.
     Inaintea plecarii spre Europa, Eaton a evoluat, in timpul unor antrenamente, pe postul de flanker, dar, personal, mi se pare ca „mutarea” lui Eaton (sau Ryan) pe postul de flanker este foarte riscanta, si este interesant de urmarit daca antrenorii neo-zeelandezi isi vor asuma acest risc. Jerry Collins este un specialist al postului de aripa de gramada, este mult mai rapid decat cei doi potentiali rivali, si este, mai ales, un placheur de temut. In ciuda limitarilor sale tehnice, el va ramane, dupa parerea mea, preferatul antrenorilor si va purta tricoul cu numarul 6 in formatia de baza a Noii Zeelande.
     Revenind la problema tusei, indiferent de optiunile pe care le vor alege antrenorii, este absolut necesar ca All Blacks sa isi imbunatateasca, in mod substantial, eficienta jocului in margine. Nesiguranta din tuse afecteaza platforma atacului si nu cred ca o aspiranta la castigarea trofeului mondial poate izbandi la marea competie de anul viitor fara un joc bun in tuse.
    
     Kelleher sau Weepu?
    
     Dupa cum aminteam in prima parte a articolului, niciunul dintre cei trei jucatori, Kelleher, Weepu si Cowan, folositi in meciurile-test ale verii nu a impresionat. Asta nu inseamna ca au jucat slab, dar nu au degajat acea autoritate care sa ii impuna ca titulari indiscutabili. Prin urmare, impreuna cu tusa, postul de mijlocas la gramada ramane al doilea mare semn de intrebare in ceea ce priveste pozitiile de titular in echipa Noii Zeelande.
     Pentru a incerca sa clarifice situatia, Graham Henry si colegii sai au decis sa aduca in Europa, alaturi de Kelleher si Weepu, un al treilea „demi”, pe Andrew Ellis, de la Canterbury. Acesta din urma a luat locul lui Cowan care, dupa cum se vede, nu si-a fructificat sansa pe care a avut-o in sanul selectionatei All Blacks.
     Tanarul student (22 de ani) din Christchurch a debutat in editia trecuta a Campionatului Provincial al Noii Zeelande (NPC), iar titularizarea sa la Canterbury este o dovada a potentialului sau. Ramane de vazut cum se va descurca Ellis, care a inceput deja sa fie comparat cu Justin Marshall, intr-un meci test si ce impresie va produce in turneul european.
     Interesant de mentionat este faptul ca Justin Marshall, veteranul a 81 selectii, cel care s-a retras dupa seria partidelor cu „British Lions” de anul trecut, si-a declarat disponibilitatea de a participa, in caz de nevoie, la cursa obtinerii unui loc in lotul All Blacks pentru Cupa Mondiala de anul viitor! Interventia, putin surprinzatoare a lui Marshall, care a jucat anul trecut la Leeds si care, in prezent, evolueaza la echipa galeza Ospreys, arata, in afara ambitiei fostului All Black de a realiza un spectaculos come-back, lipsa unui titular indiscutabil pe acest post atat de important.
     De aceea, fiecare dintre cei trei jucatori care vor lua parte la acest turneu, va juca o carte foarte importanta pentru castigarea titularizarii.
     Personal, raman un suporter al lui Byron Kelleher si cred in continuare ca jucatorul din Waikato este cel mai talentat „demi” al Noii Zeelande. Talentul nu inseamna, insa, in mod automat, obtinerea pozitiei de titular. Sper ca evolutia sa modesta din acest sezon sa se fi datorat doar unei temporare scaderi de forma, iar turneul european sa insemne revenirea lui Byron Kelleher la cel mai bun nivel al sau.
    
     Nevoia cristalizarii formatiei de baza
    
     Asa dupa cum am subliniat mai sus, scopul fundamental al acestei campanii All Blacks este acela de a cristaliza componenta echipei de baza. Tusa si pozitia mijlocasului la gramada reprezinta, intr-adevar, problemele cele mai importante, dar in afara lor, mai exista si alte posturi asupra carora se va concentra atentia antrenorilor. Si ma refer, in special, la centrii, aripi si fundas.
     In privinta centrilor, intrebarea care se pune este cine va evolua alaturi de Aaron Mauger? In patru din cele sase partide din cadrul Turneului Tri-Nations, antrenorii l-au folosit pe Mils Muliaina ca centru, McDonald evoluand fundas. McAlister a jucat in doua partide, in timp ce tanarul Toeava si veteranul Tuitupou au jucat intr-o singura partida.
     A reprezentat Muliaina o solutie de moment sau este intentia antrenorilor de a-l „converti” pe acesta din fundas in centru? Inclin catre prima varianta din simplul motiv ca nu cred ca Graham Henry va repeta greseala lui John Mitchell, de la Mondialul din 2003, cand l-a folosit pe Leon McDonald, fundas de „meserie”, pe postul de centru.
     Includerea in lotul care se va deplasa in Europa, a lui Conrad Smith, revenit dupa o fractura a piciorului, indica faptul ca Henry va incerca sa alcatuiasca perechea de centri Mauger-Smith. Dupa parerea mea, aceasta ar fi cea mai buna combinatie pe care o pot avea All Blacks, in momentul de fata. Mauger, ale carui principale calitati sunt forta fizica, viziunea si jocul tactic de picior, si Smith, care se remarca prin finete si tehnica, pot forma impreuna o formidabila pereche de centrii. O pereche care are sansa de a readuce in memoria iubitorilor rugby-ului magia perechii din anii ‚70-‚80, Osborne-Robertson, una dintre cele mai bune din istoria rubgy-ului neo-zeelandez. Ramane de vazut daca Mauger si Smith se vor ridica la nivelul faimosilor lor predecesori!
     Rokocoko, Gear si Sivivatu vor fi, probabil, jucatori preferati pentru posturile de aripi, in timp ce Muliaina si McDonald se vor „duela” pentru postul de fundas. In aceste conditii, puternicul Ma’Nonu va fi gata sa acopere atat postul de centru cat si pe cel de aripa. De altfel, Ma’Nonu va fi titular in testul cu Anglia, in timp ce Conrad Smith nu se afla nici pe banca de rezerve!
    
     Richard McCaw : fragilizat de accidentari?
    
     Richard McCaw este un jucator de super-clasa care a intrat, deja, in istoria rugby-ului mondial. Exceptional jucator de linia a treia, capitan al selectionatei Noii Zeelande, el reprezinta un reper fundamental al All Blacks. Dupa cum se stie, insa, el a suferit, in ultima vreme, cateva comotii care l-au obligat sa stea pe tuse mai mult decat ar fi dorit.
     Intrebarile care se pun sunt: in ce masura aceste accidentari l-au fragilizat pe capitanul All Blacks? In ce masura este afectata cariera acestui mare jucator?
     Ar fi trebuit oare ca, dupa recenta accidentare din campionatul Noii Zeelande, antrenorii neo-zeelandezi sa nu il selectioneze pe McCaw pentru turneul european si sa ii acorde o perioada mai lunga de odihna? Greu de raspuns, staff-ul medical neo-zeelandez cunoaste cel mai bine situatia capitanului All Blacks. Faptul ca Marty Holah, care straluceste in umbra lui McCaw, precum, altadata, pe soselele Europei, stralucea Raymond Poulidor in umbra lui Jacques Anquetil, nu a fost selectionat pentru turneul european arata increderea antrenorilor in capacitatea fizica a lui McCaw. Si totusi...
     Evident, nu pot exprima decat pareri personale, dar, in opinia mea, ar fi fost intelept ca McCaw sa nu fi fost selectionat pentru turneul in Europa si sa fi fost inlocuit de Marty Holah. In acest mod, McCaw ar fi beneficiat de o perioda de refacere de cateva luni, iar Holah ar fi capatat o sansa, binemeritata de altfel, de a demonstra de ceea ce este in stare. Usor de zis, dar greu de facut!
     Pentru ca ce antrenor ar fi putut sa renunte, de bunavoie, la cel mai bun flanker al lumii care, in plus, este si capitanul echipei All Blacks?
    
     Echilibrul intre aparare si atac
    
     In conditiile actuale in care Graham Henry a reusit sa formeze un lot extrem de puternic, cu individualitati de mare valoare, cred ca echilibrul intre atac si aparare reprezinta factorul fundamental care poate propulsa selectionata All Blacks catre culmile Cupei Mondiale.
     In opinia mea, una dintre explicatiile superioritatii etalate de All Blacks in acest sezon, asupra australienilor si sud-africanilor, a fost modul in care All Blacks au reusit sa exprime in teren tocmai acest echilibru intre ofensiva si defensiva. Nu totul a fost perfect, ei nu au putut realiza continuu acest echilibru, dar cand au reusit sa o faca au facut-o mult mai bine decat adversarii lor.
     Iar momentele de slabiciune al neo-zeelandezilor, pentru ca ele au existat, s-au datorat ruperii acestui echilibru care a avut drept cauze principale greselile individuale (amintiti-va erorile lui So’oialo in meciul cu Africa de Sud, de la Rustenburg) si pierderea baloanelor importante in faze importante, de exemplu, in tuse, indeosebi in apropierea propriului but. Este interesant de remarcat ca majoritatea eseurilor primite s-au datorat fie unor greseli individuale, in general de pase, fie unor interceptii ale adversarilor, fie unor actiuni rezultate din pierderea unor baloane in tuse.
     Asadar, daca All Blacks vor reusi in cadrul acestui turneu sa reduca procentajul greselilor individuale si sa isi imbunatateasca prestatia in tuse, realizand pentru o perioada cat mai lunga in timpul unui meci, acel echilibru atat de necesar intre ofensiva si defensiva, atunci ei vor deveni o echipa extrem de dificil de invins.
     Niciun meci nu va fi usor pentru All Blacks, dar cele doua teste cu Franta, la Lyon si Paris, vor constitui cele mai dificile partide. Francezii abia asteapta sa se revanseze dupa umilinta de acum doi ani (6-45 pe Stade de France!) si vor juca cu ambitia izvorata din dorinta de a spala rusinea suferita pe teren propriu. Vor fi doua meciuri extrem de dure, care, in mod normal, vor arata nivelul real la care se afla primele doua echipe ale lumii.
    
     Eugen Cionga – Toronto
Ti-a placut acest articol?
Da Like, Printeaza sau trimite pe Email!

Cat de utila va este aceasta informatie? Noteaza folosind stelele

Rating:

Nota: 5 din 5 - 1 vot.

Articole similare

S-au stabilit calificatele in play-off-ul Top 14
06 Iun. 2016

S-au stabilit calificatele in play-off-ul Top 14

Duminica seara a avut loc ultima etapa a campionatului francez de rugby, Top 14. Conform regulamentelor Federatiei Franceze de Rugby, toate meciurile s-au disputat la aceeasi ora, una contestata de...
Bayonne a revenit in Top 14
05 Iun. 2016

Bayonne a revenit in Top 14

Celebra echipa basca Bayonne a revenit pe prima scena a rugby-ului francez, Top 14, dupa victoria repurtata in finala barajului Pro D2, 21-16 cu Aurillac. Jocul a fost unul desfasurat dupa un tipar...
Anglia a invins clar Tara Galilor
30 Mai 2016

Anglia a invins clar Tara Galilor

Echipa nationala de rugby a Angliei a invins intr-un meci test selectionata Tarii Galilor, cu scorul de 27-13 (10-13). Partida s-a disputat in templul rugby-ului britanic, pe Twickenham din Londra, in...
Trei echipe emblematice ale Frantei retrogradate in Federale 1
30 Mai 2016

Trei echipe emblematice ale Frantei retrogradate in Federale 1

Trei dintre echipele emblematice ale rugby-ului francez, Biarritz, Bourgoin si Narbonne, au primit decizia retrogradarii din Pro D2 in federale 1, al treilea esalon valoric, din motive financiare....
Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.

Lasa un comentariu



Atentie! Pentru a activa formularul, trebuie sa raspundeti corect la intrebare!


[*] Toate campurile sunt obligatorii.
[**] Codul HTML nu este permis.
SUPERLIGA LA RUGBY 2016
1 Timisoara Saracens 40
2 CSA Steaua Bucuresti 48
3 CSM Stiinta Baia Mare 44
4 CS Dinamo Bucuresti 20
5 CS Politehnica Iasi 12
6 CS Universitatea Cluj 9
7 CSM Olimpia Bucuresti 13
DIVIZIA NATIONALA 2016
1 CS Stiinta Petrosani
2 CS Navodari
3 RCM Galati
4 CS Poli Unirea Iasi
5 Rugby Club Barlad
6 CSM Bucovina Suceava
7 RC Stejarul Buzau
Sondaj

Cine va fi campioana Romaniei?

1. Timisoara
2. Baia Mare
3. Steaua
4. CSM Bucuresti